Cărţi interzise din motive sexuale CANDIDE (II)

ISTORICUL CENZURII

În 1821, Candide a fost printre lucrările pe care Etienne Antoine, episcop de Troyne, le-a avut în vedere cînd a scris o scrisoare către clericii din Franţa, în care reconfirma toate ordinele de cenzură emise anterior de clerul Franţei, precum şi ordinele individuale emise de arhiepiscopii din Paris: „În care aceste cărţi sînt condamnate ca sacrilegii fără de Dumnezeu, şi ca tinzînd către subminarea moralei şi a Statelor. Interzicem, prin legea canonică, tipărirea sau vînzarea acestor cărţi pe teritoriul diocezei şi însărcinăm pe vicarul-general să aplice acest regulament şi să supravegheze punerea lui în practică şi pedepsirea celor care dau dovadă de neascultare faţă de el”.

Autoritatea Bisericii Catolice din Franţa pare să fi fost suficientă pentru a controla problema respectivă, astfel că nu s-au făcut demersuri pentru includerea operei în Index. Cu toate acestea, pentru a-şi sublinia autoritatea, Papa Pius al VII-lea a introdus Candide pe lista Indexului din 1806 şi mai tîrziu a reiterat interdicţia.

În 1893, Asociaţia Americană a Bibliotecilor a alcătuit o listă conţinînd 5.000 de titluri pentru bibliotecile mai mici sau filiale ale acestora, numind-o „o colecţie pe care am recomanda-o oricărei biblioteci”. Geller observă că nici o operă de-a lui Voltaire nu este inclusă în această listă, întrucît multe dintre acestea erau considerate „ofensatoare” pentru unii cititori. Spre deosebire de Rousseau, care era înregistrat cu biografia, dar nu şi cu lucrările importante, nu se făcea nici o menţiune despre Voltaire.

Romanul Candide era studiat de universităţile din întreaga lume, disponibil în biblioteci şi apărea pe listele de lecturi ale colegiilor, cînd Oficiul Vamal al Statelor Unite a sechestrat şi confiscat un transport de exemplare importate în 1928, declarîndu-le obscene. Transportul fusese comandat de un profesor de franceză de la Harvard, pentru a-l recomanda ca lectură studenţilor. Bazîndu-se pe o decizie precedentă, un funcţionar al vămilor din Boston a confiscat transportul, pentru că ediţia nu fusese „expurgată”. Profesorul şi colegii săi de la Harvard au contactat oficiali de la Washington, cerînd explicaţii, însă li s-a răspuns că Voltaire se afla pe o listă de autori interzişi şi că vămile procedaseră corect oprind transportul. După intervenţia a numeroşi politicieni influenţi, transportul a fost mai tîrziu redat circulaţiei, pentru a fi folosit în sălile de cursuri. Autoritatea vamală a recunoscut, după înfrîngerea în litigiul din 1933 în legătură cu Ulise, că este necesară o evaluare mai detaliată a cărţilor. Numirea avocatului Huntington Cairns pentru a evalua problemele cenzurii în vămi a dus la introducerea unei noi măsuri care, pînă în 1937, a ridicat dreptul vameşilor de a lua decizii în această privinţă. Aceasta a pus capăt confiscărilor de opere clasice precum Candide, care de cele mai multe ori erau considerate „erotice” sau „prea vulgare”, potrivit standardelor vămilor. (Sfîrşit)

NICHOLAS J. KAROLIDES,

MARGARET BALD,

DAWN B. SOVA

Share |

Articol vizualizat de 549 ori

15 Sep 2011