Cărţi interzise din motive sexuale 1001 DE NOPŢI (I)

Traducător: Sir Richard Burton

Data şi locul publicării iniţiale: 1881, Anglia; 1885-1888 Elveţia

Edituri: Worthington Book Company; The Kama Shastra Society

Forma literară: colecţie de poveşti populare

REZUMAT

Considerată mult timp ca divertisment pentru copii, poveştile din 1001 de nopţi erau familiare cititorilor englezi, prin faimoasele „Sindbad marinarul”, „Lampa lui Aladin” şi „Ali Baba şi cei 40 de hoţi”. Avînd ca origini literaturile populare persană, indiană şi arabă, poveştile au fost prima dată adunate la Cairo în jurul anului 1450, sub numele Cartea celor 1001 de nopţi. Traducerea în franceză a lui Antoine Galland, publicată din 1707 pînă în 1717, a adus poveştile în atenţia europenilor, fiind publicate mai apoi nenumărate adaptări, în Anglia şi Statele Unite, în Secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Toate ediţiile au urmat acelaşi plan. Naratorul este Şeherezada, care începe poveştile găsind prin acestea un mijloc de a rămîne în viaţă. După ce porunceşte decapitarea reginei sale şi a 10 dintre concubinele lui preferate, care îl dezonoraseră prin adulter, sultanul Şahriar se însoară în fiecare noapte, timp de 3 ani, cu cîte o femeie, pe care o sugrumă a doua zi, la răsăritul soarelui. Ţara protestează pe măsură ce se micşorează tot mai mult numărul tinerelor candidate la tronul de regină pentru o noapte. Sultanul însă se însoară cu Şeherezada, care cere ca şi sora ei, Doniazada, să rămînă cu ea. Şeherezada începe să-i spună o poveste surorii sale în noaptea nunţii, cu o oră înainte de răsăritul soarelui. Şahriar ascultă şi el şi începe să îl intereseze, dar Şeherezada se opreşte din povestit la răsăritul soarelui. Pentru că Şahriar vrea să ştie cum se termină povestea, îi cruţă viaţa şi o roagă să o continue seara următoare. Vicleana Şeherezada îşi continuă poveştile ei frumoase, dar le opreşte în fiecare zi la răsăritul soarelui, timp de 1001 de nopţi, la sfîrşitul cărora ea are 3 copii, după ce spusese 270 de poveşti şi cîştigase încrederea şi dragostea sultanului. Edward William Lane a publicat prima traducerea în limba engleză în 1840, iar cea a lui John Payne a apărut în 1881, dar traducerea lui Sir Richard Burton rămîne cea mai desăvîrşită şi este singura care transmite tonul originalului, deşi a rămas nedisponibilă. Lane a tradus mai puţin de jumătate din poveşti şi a evitat referirile sexuale. Payne a tradus considerabil mai multe poveşti şi multe dintre ele nu conţin referiri sexuale, altele conţinînd doar unele metaforice: „Şi-a dat jos hainele şi am avut intimitatea îndrăgostitului cu ea şi am găsit-o ca pe o perlă nestrăpunsă şi ca pe o mînză pe care nici un bărbat nu o călărise”. Sînt relatate acte de zoofilie, şi adesea sînt menţionate părţi ale corpului femeiesc, precum coapsele, sînii sau fesele.

Burton, a cărui traducere conţine şi mai multe detalii sexuale explicite, scria în prefaţa sa că tradusese poveştile exact aşa cum „le-ar fi scris un arab în engleză”. Astfel, ele sînt exuberante, pămînteşti şi dezinhibate, poveşti despre depravare, lesbianism, sodomie, bestialitate, transsexualitate, pederastie, incest şi mutilare sexuală. Sclavele sexuale ale sultanului, virginele nubile, omniprezenţii eunuci, bătrînele lascive şi dorinţa sexuală indusă de vin îi întîmpină pe cititori. Deşi cele mai multe dintre descrierile sexuale sînt făcute cu gust, prin eufemisme, natura sexuală a actului este clară. Una dintre poveşti vorbeşte despre un slujitor care se îmbie cu băuturi, împreună cu trei femei care îi admiră „ghimpele”, în timp ce el vorbeşte despre „al tău pîntec, al tău clitoris”. Mai multe scene de seducţie au loc, iar bărbatul şi femeia „încălziţi de vin” se îmbrăţişează cu „sărutări şi şoapte de plăcere şi jocuri amoroase”, apoi trec la „dragoste aprinsă”, după care el „îi îndepărtează fecioria”. (Va urma)

NICHOLAS J. KAROLIDES,

MARGARET BALD,

DAWN B. SOVA

Share |

Articol vizualizat de 662 ori

16 Sep 2011