CONSTANTIN BRÂNCUŞI ŞI MARIA TĂNASE (II)

Brâncuşi a sosit la New York, concomitent cu World Fair din mai-iunie 1939, fără să expună în cadrul naţional al pavilionului Gusti - Doicescu, ci la Muzeul de Artă Modernă. A adus cu sine Foca, pe care o mîngîia ca pe o femeie iubită, Peştele, iar o versiune din Domnişoara Pogany a împrumutat-o dintr-o colecţie particulară de la Chicago. Notabilităţile române au încercat să dreagă busuiocul. În suită se aflau Octav Doicescu şi Maria Tănase, care încă nu se certase definitiv cu D. Gusti. Acesta l-a invitat şi pe Brâncuşi la solemnitatea deschiderii expoziţiei de către americani, pentru a marca apartenenţa sa la un mic popor din sud-estul european. O chestie de propagandă. Profesorul a încercat o reconciliere cu orice preţ. Brâncuşi a acceptat să vină la deschiderea oficială a Pavilionului României, dezlipindu-se de cercul său de amici franco-americani de la Muzeul de Artă Modernă din New York. Printre aceştia se aflau fiul lui Bourdelle (specializat în arta decorativă) şi Pierre Matisse, fiul pictorului (negustor de tablouri în Madison, pe Fifth Avenue).

La deschidere, pe lîngă doamna Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui S.U.A., se aflau diplomaţi şi oficiali cu jobene, ca şi românii, inclusiv arhitectul Octav Doicescu, creatorul pavilionului. Constantin Brâncuşi a venit în pardesiu cenuşiu deschis, cu pălărie de fetru, pe care o poartă pictorii şi artiştii. Nu i s-a luat în nume de rău, deşi era shocking să te prezinţi astfel îmbrăcat la o solemnitate cu diplomaţi şi demnitari. Cînd a început colaţiunea, Brâncuşi 1-a prins de braţ pe Doicescu şi 1-a poftit să dejuneze în pavilionul englezesc.

- Să nu te urci prea sus pe piramidă. Jos sînt locuri multe. În vîrf, ajung puţini şi sînt repede zvîrliţi. Viaţa se află jos pe pămînt.

Octav Doicescu a replicat cu un proverb persan:

- Cu regii, împăraţii şi oficialităţile trebuie să te porţi cum te porţi cu focul. Prea aproape, te arzi. Prea departe, îngheţi.

- Aferim!

Cînd au ajuns la restaurantul pavilionului englez, înconjurat de o peluză, britanicii îşi răsturnaseră cu nonşalanţă jobenele pe iarbă.

Brâncuşi şi-a aruncat pălăria de fetru pe peluză, s-a dezbrăcat tacticos de pardesiul gri deschis şi 1-a împăturit lîngă pălărie. Restul costumaţiei era de gentilom oficial. Fetrul pălăriei, în loc de joben, şi pardesiul gri deschis fuseseră doar un trucaj. Doicescu a renunţat la dejunul oficial, socotind că sculptorul nu poate participa din cauza costumaţiei. Dar avea costumaţia. O disimulase. Fusese cabotinaj sau neglijenţă din partea lui Brâncuşi? Doicescu îl socotea cabotin şi poznaş, o faţetă a caracterului său.

Împreună cu Suzana şi Octav Doicescu, cu cîţiva americani şi francezi, au început, seară de seară, să circule prin „boatele” New York-ului, mici localuri de noapte pitoreşti, în stil parizian. Brâncuşi nu mai venise în S.U.A. de cînd cu procesul vămilor americane care i-au taxat păsările măiestre drept produse industriale şi l-au acuzat de contrabandă cu obiecte de bronz lustruit (taxă mare). Statuile şi obiectele de artă se bucurau de scutire de vamă. Cu prilejul procesului, se obişnuise să locuiască la Hotelul Breworth din Washington Square, un cartier de soiul Montparnasse-ului din Paris. Era un hotel de mare lux, cam desuet, gen Athenée Palace din Bucureşti, sau Sacher din Viena. S-a mutat, apoi, de la Breworth la St. Maurice, hotel pentru tineret. Într-o „boată”, celebrul jurnalist Ward Price perora că, dacă s-ar realiza dedublarea personalităţii, ar vrea să trăiască, concomitent, la Paris şi Hollywood. Brâncuşi se simţea bine pretutindeni şi nu simţea nevoia „dedublării” pirandelliene. Avea echilibru interior şi scăpase de obsesia voiajurilor. Dar cel mai bine se simţea în atelierul său, unde adusese larii şi penaţii Gorjului. Cînd discuţia a alunecat spre doctrina Monroe, chestie politică la modă şi plicticoasă, Brâncuşi a întrebat, în şoaptă şi în româneşte, pe Suzana Doicescu:

- Ai copii?

- Da. Doi băieţi.

- Ţine-1 bine pe Octav. Nu ţi-e teamă că ai să-1 pierzi?

- De ce să-1 pierd?

- Ai dreptate. Eşti femeie frumoasă şi eşti mama copiilor săi. Românii sănătoşi şi cu scaun la cap, dacă sînt mai ales de la ţară, sînt monogami. Nu-l împiedici de la creaţie?

- Îl ajut şi poate îl completez.

- Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărţează, încearcă să-1 subjuge şi să-1 transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaş, se ia de piept cu viaţa. Femeia lui trebuie să aştepte, ca Penelopa, întoarcerea lui Ulysse. (Va urma)

PETRE PANDREA

Share |

Articol vizualizat de 572 ori

22 Aug 2011