Arhiva „Tricolorul“ Viaţa sexuală în Roma antică (II)

Conceptul cavalerilor creştini asupra a ceea ce înseamnă a fi cavaler i-ar fi uluit pe romani (vezi comportamentul lui Iulius Caesar faţă de Vercingetorix). În concepţia lor, femeia ideală avea pielea albă precum ceara, ochii strălucitori, respiraţia dulce, părul închis, lucios sau brun (niciodată galben sau roşu), „un trup parfumat, mirosind a liliac şi clitorisul bărbierit, sclipind ca o perlă” (şi, culmea idealului, ar fi trebuit să aibă 16 ani). Toate aceste atribute sînt culese de la poeţii latini. Trebuia, de asemenea, să fíe bună, în vechiul sens englezesc, adică, în aceeaşi măsură, generoasă atît în gospodărie, cît şi în pat şi trează (fetele latine nu beau decît apă), în nici un caz extravagante sau prea fardate, cu un mers graţios şi bune dansatoare - dar nu prea mult. Romanii au fost dintotdeauna - spre deosebire de popoarele contemporane sofisticate, precum evreii - monogami. Oricum, divorţul era destul de simplu de executat, iar procedurile legate de aranjamentele privitoare la căsnicie (dote, moşteniri şi custodie) îi făceau pe avocaţi fericiţi, bogaţi şi celebri. Romanul îşi alegea, de obicei, mireasa după înfăţişare, după sînge (adesea era o verişoară) sau în funcţie de legăturile politice - ori pentru rezultatul ce ieşea din combinarea celor trei. De aceea, căsătoriile, mai ales în familiile imperiale sau dominante, erau aranjate. Cu toate acestea, sau tocmai de aceea, tinerii erau adesea nefericiţi şi sufereau, dar nu se exprimau prea des, spre deosebire de alţii care nu erau în aceeaşi situaţie. Se pare că bîrfa era pe primul loc la romani. Gîndiţi-vă ce-ar fi însemnat un telefon! Cicero, spre deosebire de oratorul indignat şi ponderat pe care ni l-au înfăţişat generaţiile de maeştri latini, era fascinat de aventurile fostelor amante ale fiului său. Atunci cînd o căsnicie romană „se destrăma”, foloseau expresia, ca şi noi, în sens pasiv, de parcă un vînt puternic ar fi luat vasul căsniciei şi l-ar fi izbit de pămînt. Foştii parteneri se poate să se fi purtat într-un mod civilizat unul faţă de celălalt. Poeta Lucreţia, apreciată de profesorul Richlin, spunea că mariajul ei a durat 15 ani şi că încă mai ţinea foarte mult la fostul ei soţ. Tipic pentru clasa superioară a new-yorkezilor! De la soţ nu se aştepta nimeni să fie fidel şi, de aceea, nu există referiri în literatura latină la „înşelarea partenerei” şi nici la „femeia uşoară” care i-a furat inima, într-un oraş colcăind de prostituate - şi o femeie măritată plictisită ar putea trece drept una dintre ele -, nu era nevoie de aşa ceva. Într-o căsnicie, romanul trebuia să îşi lase la o parte băiatul şi concubina, dar, dacă îşi permitea, era normal să îşi angajeze, în mod tradiţional, o servitoare arătoasă. Părerile soţiilor despre astfel de tradiţii nu au fost însă consemnate. Horaţiu îl sfătuia odată pe un tînăr necăsătorit ca, în schimbul unor bănuţi, să îşi caute alinarea în braţele unei prostituate, şi nu a unei fete din aceeaşi clasă socială, pentru a evita confruntarea cu matroana. („Doar nu îţi trebuie un pocal din aur ca să îţi potoleşti setea?”) El descrie soarta celor forţaţi de lipsa norocului să îşi caute alinarea în sexul liber şi sînt prinşi în adulter de stăpînul care se întoarce pe neaşteptate la casa lui de la ţară. „Unul se aruncă cu capul în jos de pe acoperiş, altul este biciuit pînă ce aproape moare, altul plăteşte pentru a scăpa cu trupul întreg”. Nu se merită, zice Horaţiu infatuat, teama ca, în timp ce ţi-o tragi, uşa să fie dărîmată, cîinele să latre şi să fii nevoit să te retragi cu o cămaşă descheiată şi în picioarele goale”. Se spunea despre Horaţiu, ca şi despre Vergilius, că nu se putea afla într-un asemenea pericol, pentru că ar fi avut alte înclinaţii. (Scuza ciudată şi, totuşi, care a avut succes, invocată de către un bărbat ce a fost găsit în dormitorul soţiei lui - cum că ar fi căutat un băiat sclav de care ar fi fost îndrăgostit -, face parte din istoria Imperiului Roman.) Dar asta nu înseamnă că romanii erau maşini sexuale infernale, echipate pentru a se mulţumi numai cu pofte carnale. Nu îi tratau, precum gentlemanii englezi din epoca victoriană şi edwardiană, pe cei din clasele inferioare ca pe propriul lor bordel. Cele 6 piese ale lui Terenţiu, ce a murit în 159 d. Chr., au fost interpretate, timp de 2.000 de ani, şi se mai joacă şi în ziua de astăzi, de băieţi şi acum bănuiesc că şi de fetele din şcoala Westminster. Sînt populate de curtezane, de peştii lor, de eunuci şi de fecioare - etiopiencele fiind preferate pentru oasele lor fine - de către tinerii gentlemani din Atena, profund îndatoraţi şi îndrăgostiţi de fetele care făceau muzică, de servitorii lor obraznici, străbuni ai lui Figaro, şi de taţi morocănoşi, a căror lătrătură era întotdeauna mai rea decît „muşcătura”, iar în ultimul act se dovedea că lucrurile se lămuresc. Muzica era ultima dintre realizările fetelor. Erau cam tinere, la idilica vîrstă de 16 ani, iar tinerii trebuiau să plătească pentru lecţiile lor. Piesele lui Terenţiu sînt uşoare dar pline de afecţiune - a fraţilor şi a prietenilor, unii faţă de alţii, a taţilor faţă de propriii fii, a servitorilor faţă de stăpîni (faţă de servitori şi de sclavi educaţi) şi a băieţilor de viţă nobilă faţă de fetele de condiţie modestă, dar cu talent la muzică, genul de dragoste ce sfîrşeşte printr-o căsătorie. (Va urma)

ANTHONY BLOND

Share |

Articol vizualizat de 1262 ori

08 Sep 2011