Arhiva „Tricolorul“ Povestea birjarilor muscali din România (IV)

Aceste detalii sînt menite a dezvălui atmosfera de fanatism în care a luat naştere mişcarea scopiţilor. Ei au fost surghiuniţi în colţurile cele mai îndepărtate ale Imperiului Rus sau au trecut în ţările vecine. Nu am putut găsi nici o informaţie despre situaţia lor actuală din Rusia, în nici un studiu publicat în ultimii 25 de ani, dar se presupune că încă mai există, deşi cultul ca atare s-a stins probabil în ceea ce priveşte puterea de a face prozeliţi. Considerînd că am spus destul despre originile scopiţilor din Rusia, ne întoarcem acum în Bucureşti, unde această discuţie a fost stîrnită de menţionarea vizitiilor ruşi sau basarabeni. Am vorbit despre frumoşii lor cai negri de rasă Orlov şi despre lungile caftane de catifea, care dădeau străzilor un aer rusesc. Pînă acum 20-30 de ani, birjarii erau aproape fără excepţie eunuci din secta scopiţilor. Obiceiul lor e să se căsătorească şi să aibă doi copii, sau cel puţin un fiu, după care se supun acestei operaţii pline de cruzime, ce le schimbă tot cursul vieţii. Sînt convins că poveştile potrivit cărora această operaţie e momentul culminant al unei orgii sînt foarte departe de adevăr. Dimpotrivă, după ce şi-au efectuat serviciul militar şi au adus pe lume copiii care să le asigure viitorul doctrinei, ei recurgeau la un chirurg pentru această operaţie, dar, fireşte, în condiţiile cele mai tainice. Se spune că, potrivit celor mai stricte învăţături ale credinţei lor, şi soţiile se supuneau unei operaţii cu acelaşi scop, acela de a opri procreaţia, şi că, în acele momente de profundă credinţă, îşi castrau pînă şi animalele domestice. Aceasta se întîmpla doar în cazurile rare de fanatism. Acest crez cu totul neobişnuit e interesant prin metamorfoza victimelor sale. Practic, nici unul dintre birjarii de astăzi din Bucureşti nu e scopit, dar e posibil, după investigaţii laborioase, să descoperi cîţiva vechi discipoli ai credinţei lor. Am fost dus într-o suburbie a oraşului, unde cîteva străzi cu case foarte prospere mi-au fost arătate ca aparţinînd, pînă nu cu mulţi ani în urmă, vizitiilor scopiţi. Alături de case puteau fi văzute grajdurile cailor. Erau o rămăşiţă a zilelor cînd Bucureştii aveau echipaje la fel de frumoase ca orice altă capitală europeană. Toţi cei care se apropie de jumătatea vieţii şi-i amintesc pe aceşti vizitii scopiţi, care aveau statutul unor servitori de încredere, în posesia multor secrete, pe care nu le-ar fi divulgat niciodată. Această curiozitate, acest interes pasional pasiv erau semnul condiţiei lor fizice. În nici un caz, însă, nu puteai auzi de la ei decît vorbe bune. Se ştia că sînt persoane profund religioase, de un anume patetism, condamnate la acest fanatism de credinţa lor. Chiar în această zonă care, în general, şi-a schimbat locuitorii se mai află un mic cartier unde mai poţi vedea scopiţi. Ne-am oprit la un grajd, unde am pus cîteva întrebări şi, după cîteva clipe, a apărut bătrînul birjar Vasili. Era înalt şi solid, avea o faţă netedă, complet spînă, trăsături fără vîrstă şi o voce ascuţită, care era de aşteptat. Ca şi ceilalţi cîţiva scopiţi care mai trăiau în Bucureşti, era prosper şi îşi închinase majoritatea grajdurilor unui garaj, păstrînd doar o trăsură şi doi cai. Se născuse la Moscova şi venise în România, cu părinţii, cînd era copil. În ziua următoare l-am văzut mînîndu-şi caii pe străzi, unde e un personaj cunoscut. (Va urma)

SIR SACHEVERELL SITWELL (1937)

Share |

Articol vizualizat de 1295 ori

06 Iun 2011