Arhiva „Tricolorul“ Povestea birjarilor muscali din România (I)

Excursia la Mogoşoaia a ocupat după-amiaza uneia dintre ultimele noastre zile în Bucureşti. Înainte să închei subiectul, sau măcar să termin descrierea acelei zile vorbind despre muzica ce constituie acolo desfătarea fiecărei seri, trebuie să pomenesc un alt subiect ciudat. În acest oraş, care a avut atîtea influenţe poliglote, iar trăsăturile specifice caracterului său provin într-o măsură atît de mare din Orient, există cîteva rămăşiţe ale uneia dintre cele mai ciudate şi extreme secte religioase. Una dintre primele caracteristici pe care un străin le observă în Bucureşti este mulţimea de birje sau droşte, mînate de vizitii ruşi, care poartă caftane lungi de catifea şi o căciulă ascuţită, neagră iarna, iar vara albă, din bumbac. Aceşti ruşi sînt adeseori exemplare magnifice ale rasei omeneşti, iar caii lor, într-o ţară unde nu e bine să te uiţi la cai, sînt lucioşi şi bine îngrijiţi. În general, sînt din rasa cu totul specială de cai negri Orlov, deşi aceste animale minunate nu mai pot fi văzute la fel de des ca înainte. Cît despre birjari, pe timpuri ei proveneau aproape în întregime din secta rusă a scopiţilor, o sectă care practica automutilarea. Originea acestor fanatici e obscură şi neclară. Constituiau una dintre numeroasele secte de dizidenţi din interiorul Bisericii Ruse, între care credincioşii starosti, „de stil vechi”, sînt cei mai cunoscuţi. O scurtă digresiune în Istoria Rusiei e necesară pentru a explica începuturile lor. Au legătură cu Patriarhul Nikon, reformatorul Bisericii Ruse în timpul domniei Ţarului Aleksei (1645-1676). Patriarhul Nikon, trebuie să spunem, era un personaj cumplit şi înspăimîntător, înalt de 7 picioare, pe care ni-1 putem închipui în mînăstirea lui, a Noului Ierusalim, sau Voskresenski, rostind în fiecare zi blestemele din Psalmul 109, alături de un călugăr dezbrăcat de rasă. Aceasta a fost acţiunea neîntreruptă şi caracteristică pentru cariera lui extraordinară. Patriarhul Nikon a fost cel care, la jumătatea Secolului al XVII-lea, i-a împins pe starosti în exil, în pădurile Nordului sau ale Arcticii, unde şi-au ridicat bisericile de lemn. Erau cunoscuţi capomorski sau „locuitorii de la Marea Albă”. Alţi starosti au fugit în Sudul Rusiei şi au trecut în Basarabia, unde urmaşii lor mai pot fi întîlniţi, aşa cum vom vedea în capitolul următor. Dacă în general credincioşii de stil vechi erau odinioară atît de numeroşi, încît nu puteau fi numiţi o sectă, mai erau şi alţii, mai puţini la număr, care s-au separat şi au aderat la extremele cele mai sălbatice ale fanteziilor religioase. (Va urma)

SIR SACHEVERELL SITWELL (1937)

Share |

Articol vizualizat de 1291 ori

03 Iun 2011