Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Seriale Documentare
Arhiva „Tricolorul“ Poetul Ion Minulescu şi-a pierdut toţi banii la ruletă...
Mi-aduc aminte că într-o seară, la Căminul de odihnă de la Buşteni, am convertit şi pe maestrul Minulescu să meargă să-şi încerce norocul la ruletă. Îl convinsesem că numai cine nu joacă nu cîştigă. Este adevărat că maestrul era străin cazinoului, dar, fiindcă stăruisem atît şi era bine dispus, a hotărît să meargă cu mine.
- Hai, mă, să-ţi fac hatîrul, să ai de ce rîde mai tîrziu!
După masa de seară, sub farmecul unei luni cum numai la Buşteni şi la Sîmbăta de Sus se poate vedea, cu trenul personal de 19,30 am pornit la vale, spre Sinaia. Cu nelipsitul trabuc între degete, maestrul, în picioare, pe culoar, fluiera încet, privind vîrfurile de aur ale munţilor.
- Şi tu crezi că o să cîştigăm? m-a întrebat cu naivitate.
- Sigur, maestre, mai încape vorbă, sînt sigur că venim cu maşina!
M-a privit cu neîncredere, iar cînd trenul a oprit în Sinaia a sărit tinereşte din vagon şi, apucîndu-mă de braţ, m-a tras după el.
- Tu pe ce culoare joci?
- Depinde. De obicei, întîi stau puţin şi privesc, mă aclimatizez. Văd ce culori ies mai des şi numai după aceea încep!
- Să mă înveţi şi pe mine!
- Fără grijă, i-am răspuns, învăţaţi repede!
De după un pîlc de brazi, începuse să se vadă forfota cazinoului, cu luminile lui neobişnuite, cu maşinile sclipind sub bătaia lunii.
- Aproape că am ajuns, i-am spus, strîngîndu-i braţul. Mersesem puţin cam repede şi maestrul respira greu.
- Stai mai încet, că am emoţii!
Ne-am aşezat pe o bancă, dar cred că am stat numai o clipă, pentru că Minulescu s-a sculat repede şi m-a tras după el.
- Hai!
Am urcat grăbiţi şirul de trepte şi ne-am oprit la intrare, privind în toate părţile.
- Unde mergem, mă ?
- Uşor, maestre, l-am povăţuit. Stai să ne uităm. Vedem noi!
- Mă, dar cîştigăm?
- Precis, i-am şoptit.
Oamenii treceau pe lîngă noi fără să ne vadă, cu ochii aţintiţi spre cei de la mesele de joc. Unii veneau sfioşi ca şi Minulescu, pentru prima dată, iar alţii, obişnuiţi ai localului, călcau siguri de ei, îndreptîndu-se cu hotărîre spre locul pe care îl ştiau dinainte.
- Noi ce facem, măi Carianopol?
- Mergem şi noi.
Îmi dădeam seama că abia de atunci încolo începea tragedia. Maestrul fusese convins că va cîştiga, cu toate că se putea întîmpla şi altfel.
Înăuntru, deşi uşile şi ferestrele erau deschise, era o căldură insuportabilă. Maestrul, roşu la faţă, aşezîndu-şi mereu ochelarii pe nas, nu mă pierdea din ochi. Era ca un copil care încerca pentru prima dată un joc, pe care nu-1 mai văzuse pînă atunci.
Ne-am oprit la prima masă. În jurul ei, unii pe scaune, alţii în picioare, unii urmărind jocul, iar alţii aşezîndu-şi cu grijă fisele pe culoarea preferată, ardeau cu ochii aţintiţi pe goana bilei care sărea dintr-o parte în alta. Femei, bărbaţi, amestecaţi, toţi aduşi de aceeaşi pasiune, aşteptau cu inima bătînd de emoţie.
- Ce ziceţi, maestre? l-am întrebat după vreo cinci minute.
- E frumos, mă!
- Aici se pierd şi se cîştigă averi, i-am spus, mai mult ca să-i măresc curiozitatea.
- Păi, noi ce facem?
Începuse să-mi pară rău că nu l-am lăsat liniştit la Buşteni, îl iubeam pe omul acesta cu inimă de copil, care nu avea ascunzişuri şi care se încredea în fiecare om.
- Ar trebui să vă uitaţi întîi la mine şi pe urmă să jucaţi şi dumneavoastră!
- De ce?
- Să nu pierdeţi!
O clipă, parcă, m-a privit nehotărît, apoi a început să citească pe chipurile oamenilor care jucau.
În acest timp, m-am dus şi am prefăcut în fise cei 200 de lei pe care le aveam.
Cînd am revenit, am găsit pe maestrul Minulescu privind cu ochii holbaţi lopăţica miraculoasă care împingea spre o doamnă o grămadă respectabilă de fise.
- Ai văzut? A cîştigat!
- Da, i-am răspuns, dar cîţi vor mai cîştiga ca ea?
- Pune pe roşu, m-a sfătuit. A ieşit de cîteva ori.
- Acum nu mai iese!
- Pune, mă, pe roşu!
Am pus 20 de lei, dar a ieşit negru. Minulescu m-a privit cu un aer vinovat. Am pus din nou pe roşu. Bila s-a învîrtit, s-a rotit de cîteva ori în lături şi s-a oprit pe roşu, ca ţinută de o mînă nevăzută.
- Ai văzut? Pune tot pe roşu!
Am pus pe negru. Bila, după ce a făcut cîteva ocoluri peste zimţii ruletei, s-a înţepenit la negru.
- Bă, al dracu’, de unde-ai ştiut?
Nu i-am răspuns. Jocul următor l-am sărit, voind să văd dacă ar fi fost aşa cum prevăzusem eu, care aş fi pus pe roşu. Bila însă s-a oprit pe alb. Toată grămada de fise făcută purcoi pe negru a fost trasă în casa bancului.
- Joc şi eu, mi-a spus, şi fără să-mi mai aştepte răspunsul, maestrul s-a dus şi a schimbat 300 de lei, venind lîngă mine.
- Pe ce pui ?
- Pe alb !
- Hai să punem amîndoi pe roşu!
- Nu cred că mai iese. A ieşit prea mult.
- Eu pun pe roşu !
- Eu pe alb, i-am răspuns. Am pierdut amîndoi.
- Aţi schimbat toţi banii ?
- Am mai oprit 100. Dacă pierdem, cel puţin să avem bani de drum!
Încercările pe care le-am făcut ulterior, mizînd amîndoi pe aceeaşi culoare, nu ne-au fost favorabile.
După ce ne-am hotărît să punem fiecare pe cîte o culoare, el a cîştigat o singură dată, iar eu am pierdut tot. Pînă la urmă şi lui i s-a întîmplat la fel.
Cînd să plecăm, roşu a început din nou să cîştige.
- Mai am 100, mi-a spus, ce-ar fi să mai încerc? L-am privit cu tristeţe.
- Ar fi bine să mergem! Maestrul era însă greu de dezlipit.
- Mă duc s-o schimb şi pe asta!
- Dar dacă... am încercat eu să-l previn. A venit surîzător, cu mîna plină de fise.
M-am depărtat de el, să nu-i port ghinion, dar a fost tot zadarnic. Maestrul a jucat singur, după calculele lui, şi a pierdut şi aceşti bani.
- Acum ce facem? m-a întrebat.
- Mergem acasă!
- Cum?
- Pe jos!
- Păi nu spuneai tu că o să cîştigăm?
- Da, dar se mai întîmplă şi aşa!...
Şi am plecat amîndoi pe jos, pe marginea şoselei ce ducea spre Buşteni. La Poiana Ţapului am făcut un popas mai lung, bombănit mereu de maestrul care, datorită aerului rece al nopţii, parcă devenise mai lucid.
- Mai e mult, mă?
- Mai e!
- De unde dracu’ ai scos-o cu cazinoul ăsta?
- Maestre, eu am crezut că...
- Ai crezut pe dracu’! Şi eu, om bătrîn, să mă iau după tine!...
- Lasă că venim altă dată şi cîştigăm ce-am pierdut! Minulescu de-abia se ţinea pe picioare. Obosise. Cînd am intrat în Buşteni, am făcut un alt popas.
- Aşa-mi trebuie!
Tăceam şi mă lăsam bruftuluit. Îl şi compătimeam, dar aveam şi o extraordinară poftă de rîs.
La primul etaj, unde locuia, i-am spus bună dimineaţa, că printre geamurile căminului începuseră să se arate zorii.
- Du-te dracului, mi-a răspuns şi, de abia tîrîndu-se, şi-a scos pantofii la uşă, intrînd în cameră, în vîrfurile picioare...
VIRGIL CARIANOPOL
