Arhiva "Tricolorul" NUNTA LA ROMÂNI (III)

Căsătoria în luna mai

Aromânii cred că o căsătorie făcută în mai e o căsătorie nefericită. În unele părţi, la români se crede acelaşi lucru (Vîlcea). În Franţa (Haute-Bretagne), se crede că o căsătorie făcută în august sau în mai este una nenorocită. Într-un ţinut din Estul Angliei (Wiltshire), luna mai este privită ca nefastă nu numai pentru căsătorie - credinţă generală în Scoţia -, dar şi pentru cei ce se nasc în ea (fie oameni, fie dobitoace). Credinţa că luna mai e neprielnică pentru căsătorii o au şi grecii, şi evreii. Dacă timpul în care se face nunta va fi frumos, şi viaţa cuplului va fi fericită; dacă va ploua, mireasa are să aibă o spuzenie de copii (H(aute) Bretagne). La valoni, se crede că mai e nefast pentru căsătorii. La români, dacă în ziua nunţii timpul este frumos, căsătoria va fi norocoasă; dacă plouă, numai nenorociri şi întristări vor veni peste capul celor căsătoriţi. La cununie, stingerea candelelor vesteşte o mare nelegiuire care se săvîrşeşte prin căsătoria mirilor. Iată ce citim în „Soarele şi Luna“, poezie populară din colecţiunea lui V. Alecsandri, fiind vorba de căsătoria a doi fraţi: „Candelele se stingea, Clopotele se dogea...“. Felul cum ard lumînările, la cununie, poate prevesti norocul sau nenorocul viitoarei căsnicii. Aşa, dacă lumînările ard ca o pară vie, se arată norocul căsniciei; dacă însă ard slab, de-abia pîlpîie, se arată nenorocul căsniciei; stingerea uneia dintre cele două lumînări arată moartea unuia dintre cei ce se cunună. La francezi, se crede că la cine arde lumînarea cu flacăra mică, stinsă aproape, acela va muri de timpuriu. Tot aşa se crede şi la români: „Cel din partea cu lumînarea a cărei flacără e stinsă aproape, va muri mai degrabă“. În Vîlcea, cînd voalul miresei ia foc de la lumînări, se crede că viaţa miresei şi a mirelui va fi plină de nenorociri; moartea va secera pe unul din ei, înainte de vremea cuvenită. Cei de la ţară îţi dau de multe ori exemple concrete în această privinţă. La germani şi la români, cînd ia foc coroana miresei, sau îi cade de pe cap, sau îi pică inelul (verigheta), se crede că aceste lucruri constituie solii nenorocirilor viitoare. Dar şi mai rău e dacă se pierde sau se sfarmă un inel de logodnă, o verighetă. Atunci mor în curînd unul sau ambii miri. Pierderea verighetei vesteşte mari nenorociri la români. În Rusia, se crede că pierderea inelului de logodnă vesteşte mari nenorociri pentru tînăra pereche. Mulţi duşmani şi duşmance mai au şi mirele şi mireasa! La cununie, pentru a fi scutiţi de vrăjile vrăjmaşilor lor, mirii iau la ei cîte un obiect de fier (cuţit, foarfecă ş.a.), ştiut fiind că duhurilor necurate şi influenţelor lor nu le prea place vecinătatea fierului, ori a oţelului. De aceea zicem noi duhurilor necurate: „Duceţi-vă în oţelele puştii!”. Acestea, la români şi în India veche şi modernă. Francezii cred că dacă pui sare mirilor în buzunar, nu se apropie de ei nici un farmec, nici un duh necurat. La alte popoare, mirele şi mireasa poartă în buzunar, în mînă sau în pantofi, chimion, mărar sau sare. În Dekkan este şi a fost obiceiul ca mirele să ţină în mînă un pumnal, iar un prieten îi ţine o sabie deasupra capului. (Va urma)

GH. F. CIAUŞANU

(1889-1963)

Share |

Articol vizualizat de 613 ori

01 Sep 2011