Arhiva „Tricolorul“ NAPOLEON ŞI EVREII (II)

Mai rămînea să fie găsit mijlocul prin care pestriţa populaţie evreiască a Imperiului, a Ţărilor de Jos şi a Italiei să fie sudată prin deciziile adoptate de Adunare: comisarii au fost cît se poate de surprinşi să afle că nu există nici o autoritate organizată, nicio guvernare centrală căreia fidelii lui Moise să i se subordoneze (o mirare împărtăşită uneori şi în zilele noastre). În aceste condiţii, s-a născut ideea (al cărei autor exact nu este cunoscut) de a reuni la Paris Marele Sanhedrin, care, la o distanţă de 18 secole, să reînnoade tradiţia unei guvernări a lui Israel. Ideea aceasta înflăcără imediat imaginaţia lui Napoleon; dincolo de un instrument al regenerării şi de poliţie a evreilor, genialul oportunist vedea posibilitatea de a utiliza un asemenea organism pentru nevoile marii sale politici. Proiectul a fost pus la punct în ultimele luni ale anului 1806, în acelaşi timp cu cel al blocadei continentale; fără îndoială, el se baza pe supunerea pioasă a oamenilor de afaceri evrei, pentru a înfometa mai bine Anglia. Noul guvern al lui Israel urma să fie o replică fidelă a celui vechi şi să aibă acelaşi număr de membri (71), purtînd aceleaşi titluri; au fost adresate invitaţii, dincolo de graniţele Imperiului, tuturor comunităţilor evreieşti din Europa. Deschiderea Sanhedrinului s-a efectuat cu mare pompă, pe data de 9 februarie 1807, în capela dezafectată Saint-Jean, pe Strada des Piliers, care a fost rebotezată Strada Marelui Sanhedrin. O asemenea formă de regenerare a evreilor era însă încărcată de asociaţii neplăcute, ba chiar provocatoare pentru sensibilitatea creştină. Oare nu Sanhedrinul fusese acel tribunal evreiesc care acceptase tîrgul cu Iuda, plătindu-i acestuia 30 de arginţi? Nu el fusese locul în care „se petrecuse acea scenă de grave jigniri, cînd Fiul lui Dumnezeu fusese pălmuit, scuipat şi insultat”? Într-un cuvînt, nu fusese el organul deicidului? Din acest moment, imaginaţia scăpase din frîu. În străinătate, propaganda antinapoleoniană a exploatat îndelung şi pe larg această temă, care venea s-o întregească pe cea a lui Napoleon Antichrist, aşa cum vom vedea în continuare. Chiar şi în Franţa, catolicii raliaţi n-au scăpat ocazia să facă aluzii la ea. „Pentru Creştinism, starea nenorocită a evreilor este o dovadă că s-ar vrea să se facă, înainte de vreme, ca ea să dispară...”, protesta de Bonald, comparînd Sanhedrinul evreilor cu Convenţia filozofilor. Veridicitatea acestei relatări a fost pusă sub semnul îndoielii chiar de către R. Anchel, în lucrarea sa, „Napoleon şi evreii“. Ceea ce este sigur e faptul că, din diferite părţi, se încerca determinarea împăratului de a renunţa la proiectul său şi suscitarea acelei stări de spirit descrisă de Chaptal. Un iezuit raliat, abatele Augustin Barruel, scriitor prolific, specializat încă de pe vremea Directoratului în propagarea miturilor demonologice, asigura că transmisese Cardinalului Fesch, ca şi altor înalţi demnitari, documente privitoare la o conspiraţie mondială evreiască. La rîndul său, Joseph Fouche punea sub ochii lui Napoleon, chiar a doua zi după deschiderea Sanhedrinului, o notă privitoare la tratativele din 1791 -1793, între partidul regelui şi evreii portughezi, probabil pentru a-1 face să se îndoiască de loialitatea lor. (Va urma)

LÉON POLIAKOV

Share |

Articol vizualizat de 571 ori

23 Aug 2011