ARHIVA „TRICOLORUL” NAPOLEON ŞI EVREII (I)

La prima vedere, Napoleon pare, într-adevăr, în special în problema evreilor, să fie fiul fidel al Revoluţiei, şi anume al montaniarzilor. El a căutat să-i regenereze pe evrei, adică să-i deiudaizeze, şi în parte a şi reuşit. Aprecierile sale la adresa evreilor, în bună parte inspirate din gîndirea deistă a vremii sale, nu erau prea tandre, şi acest inamic al „ideologilor” nu-şi făcea griji prea mari cu problema răspunderilor pe care le suscita condiţia lor înjositoare, aşa că, adunate de la un cap la altul, aceste aprecieri ar putea furniza materialul pentru un mic catehism antisemit. El combina vechea prejudecată teologică cu superstiţia scientistă pe cale de a se naşte: „Evreii sînt un popor urît, fricos şi crud”. „Ei sînt larvele lăcustelor care distrug satele”. „Răul vine în special de la acea compilaţiei indigestă denumită Talmud, unde se găseşte, alături de veritabilele lor tradiţii biblice, morala cea mai coruptă, îndată ce vine vorba despre relaţiile lor cu creştinii”. Cu atît mai mult cu cît, pentru el, evreii constituie o rasă, iar această rasă este blestemată: „Nu pretind să scap această rasă de blestemul de care ea este lovită, această rasă care pare a fi singura exceptată de la mîntuire, dar aş dori s-o fac să nu mai fie în stare să propage răul...”.

Din punctul său de vedere, remediul ar consta în suprimarea acestei rase, care trebuie dizolvată în rasa creştinilor. Sarcina este anevoioasă: „Binele se face cu încetul, iar o massă de sînge viciat nu se ameliorează decît cu timpul”.

„Atunci cînd din trei căsătorii una va fi între un evreu şi un francez, sîngele evreilor va înceta să aibă un caracter specific.” În practică, Napoleon i-a guvernat pe evrei cu o mînă fermă şi eficientă; planurile sale administrative şi politice îşi aveau totuşi partea lor în nişte vise vizionare şi, poate, şi într-o anumită teamă superstiţioasă. La începutul expediţiei din Egipt, el le lansă evreilor o proclamaţie, invitîndu-i să se înroleze, pentru recucerirea Pămîntului făgăduit. Evreii rămăseseră însă surzi la apelul acesta. Proiectul respectiv poate fi clasificat printre „mirajele” sale „orientale”, cînd se vedea „fondatorul unei noi religii, călare pe un elefant, cu un turban pe cap şi ţinînd în mînă un nou Coran, în care s-ar fi aflat propriul său mesaj. Atracţia pe care Orientul fabulos o exercita asupra tînărului Bonaparte i-a pus pe biografii săi în mare încurcătură. Ar fi putut oare această „obsesie egipteană” să-şi aibă unul dintre izvoare, aşa cum credea Sigmund Freud, într-un „complex al fratelui mai mare”, în raportarea sa la Joseph Bonaparte, un complex care să-1 fi împins spre ţărmurile unde se îmbogăţise Patriarhul Iosif?

Apoi, timp de 3 sau 4 ani, odată numit consul, Bonaparte se apucase să reglementeze problemele religioase. Legea din 18 germinal anul X, privitoare la organizarea cultelor catolică şi protestantă, lăsa însă iudaismul la o parte: „În ceea ce-i priveşte pe evrei, ar fi zis el, ei sînt o naţiune aparte, a cărei sectă nu se amestecă cu nici o alta; vom avea, aşadar, timp să ne ocupăm de ei mai tîrziu”. Timpul acesta sosi sub Imperiu, în primăvara anului 1806, şi s-ar părea, într-adevăr, că prima lui intenţie fusese să-i priveze de drepturile lor civice. Consiliul de Stat, din care făceau parte numeroşi vechi jurişti ai Revoluţiei (Regnault de Saint-Jean d’Angely, Beugnot, Berlier), putuse însă exercita o influenţă moderatoare asupra lui. În cele din urmă, el decise ca mai întîi să-i sondeze pe evrei pînă în rărunchi, şi îi convocă în acest scop la Paris pe reprezentanţii lor, într-o „adunare generală”. Doreau ei să fie francezi? Erau ei gata să arunce peste bord, în caz de nevoie, legea lui Moise? Delegaţii răspunseseră într-un mod cît se poate de satisfăcător la cele 12 întrebări stînjenitoare ce le fuseseră puse. „Privesc evreii Franţa ca patrie a lor şi se simt ei obligaţi s-o apere?” (întrebarea a treia). „Da, pînă la moarte!”, a răspuns în mod unanim adunarea. Noii patrioţi redeveniseră însă poporul cu cap tare atunci cînd s-a pus problema căsătoriilor mixte, pe care împăratul dorea ca rabinii să le recomande în mod expres (întrebarea a şasea); fără să-1 înfrunte direct pe autocrat, adunarea reuşise în mod abil să se eschiveze de la răspuns. În ansamblu, adunarea trecuse cu succes examenul şi produsese o impresie favorabilă asupra comisarilor (Pasquier, Portalis) desemnaţi de împărat. (Va urma)

LÉON POLIAKOV

Share |

Articol vizualizat de 1258 ori

22 Aug 2011