ARHIVA „TRICOLORUL” Mark Twain: Cum să spui o glumă (X)

Ironii de acest fel şi mereu ironii înăuntrul altor ironii sînt folosite de Twain pretutindeni în toată opera sa, uneori uşoare ca o părere, încît doar cel mai atent cititor le poate surprinde. Tot ironia este principalul ingredient al vorbelor de duh cunoscute sub denumirea de one-liner (gluma concentrată într-un rînd), pentru care Twain era înzestrat cu geniu. Acest tip de butadă a devenit piesa de rezistenţă a umorului american şi tare mi-ar fi plăcut să pot spune că şi ea este invenţia lui Twain. Dar nu e aşa. După cîte se pare, Benjamin Franklin ar putea fi socotit fericitul inventator: „Pe lumea asta nu există alte certitudini decît moartea şi impozitele”; şi replica sa după ce a semnat Declaraţia de Independenţă: „Trebuie să ne ridicăm toţi împreună, ori cu siguranţă vom fi ridicaţi fiecare separat în ştreang”. După aceste începuturi glorioase, vorba de duh a devenit în scurt timp, la o generaţie după Franklin, o constantă a politicii americane, Henry Clay fiind un vrednic exponent al acestei arte, ca de altfel şi inamicul său Andrew Jackson, care a spus pe patul de moarte: „Nu regret decît că nu l-am împuşcat pe Clay şi nu l-am spînzurat pe Calhoun”. Pe cînd Twain era doar un tinerel, Lincoln deschisese o negustorie prosperă de astfel de butade. Dar Twain i-a dat genului anvergură, 1-a făcut cunoscut şi respectat de toată lumea, ca principală atracţie a vieţii americane. La începutul schiţelor sau povestirilor sale, o astfel de frază senzaţională e ca un păhărel de tărie numai bun să deschidă apetitul cititorului - prima frază din Povestea unui cîine (A Dog’s Tale)  sună astfel: „Taică-meu a fost St. Bernard, maică-mea a fost collie, dar eu sunt prezbiterian”. Le-a folosit cu enorm succes şi în citatele ce deschid fiecare dintre capitolele „nuvelei sale negre”, Wilson Zevzecul (Pudd’nhead Wilson). (Acestea sînt pretinse extrase din „Calendarul” lui Wilson.) Lui Twain îi plăcea, pe cît posibil, să înceapă şi să sfîrşească o povestire cu o frază spirituală. Personal am numărat peste o sută, răspîndite prin toată opera sa, dar probabil că numărul lor se apropie binişor de o mie. Iată cîteva exemple caracteristice - atît în ce priveşte calitatea simţămîntului care vibrează în ele, cît şi prin construcţia lor (sintaxă etc.): „Adevărul e cel mai preţios lucru pe care-1 avem. Să-1 folosim deci cu economie!”; „Omul e singurul animal care roşeşte. Sau care are toate motivele să roşească.”; „Familiaritatea naşte dispreţ - şi copii.”; „Conopida nu e decît o varză cu educaţie superioară”. Ãi, desigur, nu poate lipsi comentariul la propriul său necrolog, apărut într-un ziar new-yorkez: „Ãtirile despre moartea mea au fost mult exagerate”. Twain a folosit butadele şi pe scenă, şi în cărţi. Pe unele le-a fabricat din mers. Pentru altele a trudit din greu.

E şi multă gravitate în opera acestui om, care şi-a dorit să lase în urma sa o lume mai bună. Astfel că şi-a făcut cunoscute opiniile şi a susţinut diverse cauze. Considera, de pildă, că emigranţii chinezi şi negrii au parte de un tratament aspru şi nedrept, şi nu s-a dat în lături s-o spună, de cîte ori a avut ocazia. Dar nu era un idealist sau un ideolog. Cînd a izbucnit Războiul Civil şi s-a ivit ocazia să se poarte cu nobleţe, s-a înrolat fără prea multă convingere şi, după doar 2 săptămîni în armata confederată, a luat-o la sănătoasa cît a putut de repede, către vest. Twain avea spectacolul, comedia în sînge. Înţelesese de mult că menirea sa era să atragă interesul oamenilor, să-i fascineze şi să-i facă să rîdă; aceasta era, de asemenea, şi cea mai sigură cale de a face bani şi cea mai bună şansă de a contribui la sănătatea, bunăstarea şi fericirea omenirii. Cum spuneam mai devreme, nu a fost romancier, poet, dramaturg, scriitor de cărţi de filozofie, de istorie sau de călătorii, deşi a făcut din toate cîte ceva. Cărţile sale sînt, pur şi simplu, divertisment.

  (Va urma)

PAUL JOHNSON

Share |

Articol vizualizat de 528 ori

28 Sep 2011