ARHIVA „TRICOLORUL” Mark Twain: Cum să spui o glumă (VI)

El era, în fond, un comediant. Rostul artei şi creaţiei sale era să stîrnească rîsul. Nu-i displăceau, ce-i drept, nici banii şi, în general, toate lucrurile bune pe care viaţa le are de oferit. A ştiut să trăiască bine şi a construit două case costisitoare, dintre care una există şi azi şi e un fel de muzeu dedicat geniului său. Dar adevărata lui răsplată erau rîsetele. Era, desigur, un monstru de egoism, care-şi pretindea tributul de atenţie şi adoraţie fără rezerve, cu nimic mai prejos, în felul său plin de falsă modestie, decît Victor Hugo sau Richard Wagner. Iar forma de adoraţie care-i mergea drept la inimă - şi de care nu se putea lipsi, în cerc restrîns sau în performanţele publice - era chicotitul, care să crească pînă la tunete neîntrerupte de rîs şi să atingă o culme de veselie dezlănţuită, cu oameni aduşi în asemenea hal de voioşie, încît „tropăie din picioare şi aruncă în neştire cu scaunele prin sală”, după propria sa descriere. Încă de la primele sale conferinţe, se obişnuise să îşi facă apariţia după următorul ritual: stătea în spatele unei cortine, cîntînd la pian (nu fără oarecare talent - de altfel, el a fost cel care a lansat gluma devenită faimoasă în cîrciumile Vestului sălbatic, şi pe care mai tîrziu şi-a însuşit-o Oscar Wilde, în timpul turneului său american din anii 1880: „Vă rugăm, nu trageţi în pianist! Face şi el ce poate”; pe cînd cortina se ridica, el era cu totul absorbit de muzică, apoi, puţin cîte puţin, băga de seamă că e un public prezent în sală, care aşteaptă să i se acorde atenţie; se ridica şi păşea către centrul scenei, urma o lungă pauză şi abia apoi începea să vorbească. Twain apărea în costum de gală, potrivit cu evenimentul, sau, mai precis, cu personajul său, după cum făceau şi Dickens şi Oscar Wilde. Dar, în timp ce Dickens se prezenta în ţinuta de seară impusă de moda primilor ani ai epocii victoriene, discret împodobită, iar Wilde purta pantalonii de catifea, cataramele de aur şi nuanţele galben-verzui cerute de curentul estetic, Twain îşi alcătuise o ţinută foarte personală. Fracul făcuse loc unui costum cu totul şi cu totul alb, de in sau de lînă, după anotimp, asortat cu o cravată de mătase albă şi pantofi tot albi. Devenise favoritul turneelor de lecturi publice, iar părul său de un roşu aprins intra şi el încetul cu încetul în ton cu ţinuta: mai întîi încărunţit, apoi de un alb glorios, sau mai degrabă de culoarea şampaniei înspumate, ca şi mustaţa stufoasă. Această apariţie în alb ajunsese vestită şi Twain era recunoscut oriunde se ducea, atît în Europa, cît şi în Statele Unite. Şi cultiva cu încîntare faima şi purta costumul pretutindeni, nu numai pe scenă. Pentru ocaziile deosebite pregătise o apariţie cu totul specială, după ce Universitatea Oxford, spre marele său amuzament, îi decernase titlul de doctor honoris causa. Făcuse o pasiune pentru lunga mantie neagră, cu găteală de dantelă aurită şi glugă de mătase roşie, încoronată de toca pătrăţoasă, care se primea o dată cu titlul. Afişa cu plăcere această ţinută, mai ales la dineurile date în onoarea sa şi cu orice altă ocazie oficială în care simţea că e dator să se ridice la înălţimea aşteptărilor publicului său. În calitatea sa de histrion şi de povestitor de anecdote umoristice, Twain ştia că jocul său trebuia să fie variat de modulaţiile vocii, iar în acest scop cea mai bună metodă era să-şi îmbrace istorisirile, atunci cînd era cazul, în diferite accente. După cum am văzut, potenţialul umoristic al accentului a fost exploatat (în limba engleză) încă de la Chaucer şi a fost folosit adesea de Shakespeare. Dickens a mînuit accentele cu mare succes şi era un maestru în cockney şi în numeroasele sale variante din comitatele din jurul Londrei. Însă accentul, mai ales pentru obţinerea efectului comic, este un procedeu ce ţine de oralitate. Provocarea, pentru un autor care îl foloseşte în scris, este să translitereze engleza standard într-un accent în acelaşi timp autentic şi amuzant. Nu e deloc uşor. Ba e chiar foarte greu de realizat. Dickens a reuşit adesea, efectul accentelor folosite de el fiind sporit de sclipitoarea sa iscusinţă de a produce adevărate perle de întrebuinţare aiuritoare a cuvintelor - personajul doamnei Gamp e un exemplu încîntător. (Va urma)

PAUL JOHNSON

Share |

Articol vizualizat de 489 ori

23 Sep 2011