ARHIVA „TRICOLORUL” Mark Twain: Cum să spui o glumă (IX)

„Dacă aţi potrivit bine durata pauzei, o să scape drăguţa de ea un chiţăit înfricoşat şi-o să sară cît colo; dar trebuie să nimeriţi lungimea pauzei; iar asta o să vi se pară lucrul cel mai greu şi chinuitor şi nesigur pe care l-aţi făcut vreodată.” Multe dintre cele mai bune poveşti umoristice lui Twain au fost prezentate atît pe scenă, cît şi în cărţile publicate. Dar au apărut întotdeauna deosebiri semnificative între varianta spusă şi cea scrisă. Este cazul anecdotei despre Jim Blaine şi bătrînul berbec de rasă al bunicului său. Naratorul trebuie să fie „bine aghezmuit cînd spune povestea”, iar hazul întregii întîmplări este că el se tot rătăceşte în hăţişul cărărilor lăturalnice ale istoriei şi se lasă mereu atras de alte chestiuni şi personaje ce-i răsar în minte, încît nu mai ajunge niciodată la poanta poveştii. Este o anecdotă foarte primejdioasă, pentru că e foarte uşor să-ţi plictiseşti ascultătorii, şi e cu atît mai periculos să o publici, pentru că un cititor plictisit nu trebuie decît să întoarcă pagina şi să treacă mai departe. Pentru a transforma un agasant şuvoi de gînduri pornite anapoda în toate direcţiile deodată într-o istorie plină de haz, e nevoie de o artă pe care puţini o stăpînesc. Shakespeare a aplicat formula cu succes cu Polonius în „Hamlet”; şi, de asemenea, Jane Austen cu domnişoara Bates în „Emma”; dacă James Joyce a reuşit cu Molly Bloom în „Ulysses” e discutabil. Twain avea talentul necesar şi 1-a folosit fără să se zgîrcească, iar personajele sale cele mai neînsemnate şi întîmplările lor sînt doldora de posibilităţi. Prezentînd pe scenă povestea bătrînului berbec, apărută iniţial în scris, a trebuit să introducă încetul cu încetul variaţii semnificative, pentru a stîrni rîsul şi a ţine treaz interesul publicului. Cînd versiunea de scenă a fost pusă la rîndul ei în scris şi comparată cu originalul - autorul a fost surprins de diferenţa dintre ele (sau cel puţin aşa a pretins; cu Twain nu poţi să fii niciodată sigur că spune adevărul). Altele dintre trucurile sale cele mai amuzante pur şi simplu n-au nici un efect pe scenă, după cum a avut ocazia să descopere. De pildă, sclipitoarea bijuterie „Jurnalul lui Adam şi al Evei”, care se bazează pe încă una dintre invenţiile comice ale lui Twain - războiul sexelor.  Cu mult înaintea sa, autori precum Moliére sau Sheridan au atins în treacăt subiectul, iar Shakespeare i-a dedicat o piesă întreagă, „Îmblînzirea scorpiei”. Dar Twain a luat eterna glumă şi-a făcut-o să stea pe propriile picioare -a transformat-o într-un subiect de sine stătător, capabil să se descurce singur în lumea comediei; şi a făcut-o cu atîta pricepere, încît nu dă încă niciun semn de oboseală. Pentru efectul comic, gluma mizează pe un tip de ironie domoală şi e recomandabil să fie citită. Iată ce scrie Adam în jurnalul său despre Eva şi peştii din rîu: „Asta a făcut-o să-i pară foarte rău de creaturile care trăiesc acolo şi cărora ea le zice peşti, căci nu se dă bătută şi continuă să găsească nume pentru toate cele, de care toate cele n-au deloc nevoie şi nici nu se sinchisesc cînd le cheamă, ceea ce nu pare să o deranjeze defel, pentru că oricum e un cap sec fără pereche; aşa că a luat o grămadă de peşti din apă şi i-a adus în casă astă-noapte şi mi i-a pus în pat, ca să se încălzească, dar m-am uitat eu din cînd în cînd la ei astăzi şi nu mi se pare că ar fi mai fericiţi decît înainte, ci doar mai liniştiţi”. (Va urma)

PAUL JOHNSON

Share |

Articol vizualizat de 513 ori

27 Sep 2011