ARHIVA „TRICOLORUL” Mark Twain: Cum să spui o glumă (III)

Twain spune că dintre toate soiurile care se află sub soare, doar povestirea umoristică e cu adevărat dificilă şi pretenţioasă - soiul acesta fiind american; povestirea comică este englezească, iar cea spirituală e franţuzească. Acestea din urmă se bazează, pentru a obţine efectul dorit, pe materia lor, pe conţinut. Dar o istorioară umoristică are sau nu succes numai şi numai în funcţie de felul cum e povestită. Aici începem să ne apropiem de esenţa scriitorului Mark Twain şi de miezul creativităţii sale. Spuneam că a învăţat secretele meseriei ascultîndu-i pe maeştrii neşcoliţi ai acestei arte, în jurul focurilor de tabără, în cabane, prăvălii şi baruri. Apoi a transformat învăţătura acumulată în cărţi. Twain n-a fost un romancier, filozof, vizionar sau scriitor de literatură de călătorie, în sensul strict al acestor termeni, deşi a fost cîte puţin din fiecare. El a fost în primul rînd un povestitor. Şi anume unul mare - genial -, pentru că nu avea scrupule. A înţeles, încă din copilărie, imoralitatea esenţială a acestei îndeletniciri. Un om care povesteşte nu se află sub jurămînt. El poate să pretindă, de fapt chiar trebuie să susţină sus şi tare, că povestea lui e adevărată. Dar asta nu înseamnă că ea chiar este adevărată sau că trebuie să fie aşa. Publicul e pregătit să-1 audă proclamînd veridicitatea istoriei sale, pentru că aceasta este una dintre convenţiile artei. Însă ceea ce aşteaptă de fapt cititorii sau ascultătorii săi de la el nu este verosimilitate sau autenticitate, ci divertisment şi hohote de rîs. Ei o ştiu priea bine. El o ştie prea bine. Aşa că atunci cînd spune: „Ceea ce am să vă povestesc este întrutotul adevărat”, nu face decît să rostească una dintre formulele genului, ceva asemănător cu „A fost odată ca niciodată”. Un povestitor e un mincinos cu acte în regulă, desi nu trebuie să admită asta niciodată. Cînd lui Twain i-a ajuns la ureche afirmaţia lui Thomas Carlyle: „Adevărul iese întotdeauna la iveală”, el a replicat: „Asta pentru că n-a ştiut să mintă cum trebuie”. Expresia „cum trebuie” este foarte importantă. Pentru că minciuna povestirii respectă şi ea nişte convenţii. Twain era conştient de acest lucru. E motivul pentru care şi-a luat un pseudonim literar. Sub numele de Sam Clemens, conştiinţa l-ar fi obligat să spună adevărul, ca orice american binecrescut care credea, sau se prefăcea a crede, în povestea cu Washington şi cireşul - care nu era decît o minciună născocită de pastorul Weems (care, la rîndul său, nu era chiar pastor, ci vînzător de Biblii). Dar cu numele de Mark Twain devenea un povestitor cu acte în regulă, aşa că putea să mintă liniştit pentru nobila cauză a artei. Iar acest pseudonim era de două ori mincinos. Strigătul obişnuit pe fluviu: „Mark Twain! (Marchează dublu!)”, adică o adîncime de 2 stînjeni, n-a fost inventat ca nom de plume de Samuel Clemens, ci a fost pur şi simplu furat de la un alt fost matelot, devenit scriitor, pe numele său Isaiah Sellers, care-1 folosise în „New Orleans Picayune”.  Clemens 1-a atacat pe bietul om cu atîta ferocitate în ziarul rival, „New Orleans True Delta“, încît Sellers s-a lepădat dezgustat de îndeletnicirea scrisului, iar învingătorul său, Clemens, i-a preluat porecla. Acestea se petreceau în 1863, iar 2 ani mai tîrziu eroul nostru, devenit între timp Mark Twain, avea să publice o schiţă în „New York Saturday Press“, cu titlul Vestita broască săltăreaţă din ţinutul Calaveras (The Celebrated Jumping Frog of Calaveras County). Această povestire (care va deschide primul său volum din 1867) i-a adus fără întîrziere autorului ei celebritate naţională şi din acel moment Twain n-a mai dus niciodată lipsă de faimă sau de public. (Va urma)

PAUL JOHNSON

Share |

Articol vizualizat de 498 ori

19 Sep 2011