ARHIVA „TRICOLORUL” Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (VIII)

Opoziţia, pentru a se pune în situaţie mai favorabilă, se prezenta ruptă total de Guvern şi de acţiunea acestuia de război şi, în consecinţă, de şeful Guvernului, pe care-1 sacrifică în scopul singularizării cu totul în afara răspunderilor războiului. Cu alte cuvinte, Opoziţia, supralicitatoare, oferea trofeu inamicului pe însuşi Mareşalul Antonescu, singurul responsabil al situaţiei în care se afla România. Aliaţii anglo-americani răspund favorabil acestei oferte, dar tratativele nu avansează. În acest moment se deschide canalul Stockholm, prin care - la cererea sovietică - Guvernul intră în legătură cu Moscova pentru tratative de armistiţiu. Mai mult, sovieticii preferă Guvernul, şi nu Opoziţia pentru încheierea armistiţiului. Preferînd sigur persoana Mareşalului, aceasta nu mai este pusă la mezat, după cum făcuse Opoziţia cu Aliaţii apuseni. Delegatul sovietic a declarat: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu Guvernul Mareşalului Antonescu, singura formaţie politică ce poate garanta buna desfăşurare a tratativelor”. Iată cum persoana Mareşalului este adusă în prim-plan de către adversarul principal şi de ce nu mai era pusă la mezat, cum era la Aliaţi. Iată din nou principialitatea Mareşalului pusă în grea cumpănă. Produs al culturii apusene, cu adînci afinităţi faţă de Anglia şi Franţa, dominat de convingerea că numai alături de ele România îşi va avea libertatea asigurată, nutrind speranţe în adîncul conştiinţei sale că această civilizaţie va triumfa pînă la sfîrşit, se vede pus în postura de a se înţelege cu sovieticii, în care nu putea avea nici o încredere, ştiind şi convins fiind că România este poarta către Sudul şi Centrul Europei, pe care şi-a apărat-o în tot cursul Istoriei ei. Perspectiva de a deschide chiar el această poartă, prin care să pătrundă, ca o avalanşă, comunismul în inima Europei, constituia elementul unei foarte grave probleme. Obligat de împrejurări, acceptă tratative, dar condiţionează. Două sînt condiţiile de bază la care ţinea cu orice preţ şi care erau menite să salveze principialitatea sa:

1) Dacă nici în ultimul ceas Apusul nu înţelege şi nu vrea vă vină alături de el pentru a nu-l lăsa cu Ţara singur în faţa sovieticilor şi în speranţa că aceştia vor veni în cele clin urmă, cere acordarea unui teritoriu în care armata sovietică să nu pătrundă. Acesta este format din Muntenia, Oltenia şi Transilvania.

2) Pentru a nu se afla în postura de trădător faţă de fostul aliat, cere dreptul de a elibera teritoriul României de forţele germane, în termen de 13 zile, prin bună înţelegere sau prin forţă. Această condiţie nu era decît corolarul adîncii sale convingeri privind raporturile României cu Germania. El declarase: „Armata germană poate fi distrusă, Reichul poate fi distrus, dar poporul german niciodată. Orice s-ar întîmpla, noi nu avem dreptul a lovi în poporul german, de care întotdeauna am avut şi vom avea nevoie. Acest popor va fi chemat mîine să-şi spună cuvintul în stabilirea unei noi ordini în lume...”. Or, cel mai reprezentativ factor al poporului german era armata lui. Neavînd dreptul a lovi în poporul german, în consecinţă nu avem dreptul de a lovi în soldatul german şi în armata germană. Această convingere stătea la baza condiţiei cerute pentru armistiţiu. Mareşalul nu putea admite ca armata română să lovească din spate un fost aliat. Avea datoria să-1 anunţe şi, numai în caz de ostilitate, să-1 combată. Celelalte condiţiuni erau secundare. În caz de neobţinere a acestor două condiţii, era gata să rupă tratativele de armistiţiu. În cele din urmă, sovieticii cedează şi, prin telegrama din dimineaţa de 23 August 1944, trimisă la Snagov pe numele Mareşalului, ei îşi dau aprobarea, astfel că armistiţiul era formal încheiat. Dar în acel moment intervine Actul de la Palat.

Mareşalul putea avea conştiinţa împăcată: făcuse tot ce se putea face pentru a salva ţara în condiţiuni acceptabile. Principialitatea lui triumfase. Poate că cea mai grea încercare pe care o suferise principialitatea Mareşalului a fost aceea din august 1944, cînd s-a dus la Hitler, la Rastenburg. La acea dată, Mareşalul era angajat în tratative intense de armistiţiu cu Aliaţii, pe care căuta să-i determine să vină lîngă el, pentru a nu fi lăsat singur în faţa sovieticilor. Situaţia în care se afla a fost foarte critică. Nu era sigur că Hitler nu cunoştea activitatea lui diplomatică de desprindere din Axă şi felul în care-1 abordase Hitler nu era unul încurajator: „Rog pe domnul Mareşal să-mi spună acum, imediat, pe loc, dacă România este dispusă să meargă alături de Reich pînă la sfîrşit”. Întrebare care pe oricine altul l-ar fi descumpănit, dar care pe Mareşal 1-a întărit în atitudinea sa. El a ripostat: „Mai înainte de a răspunde acestei întrebări intempestive, rog pe Führer să-mi spună dacă este Reichul în stare să completeze nevoile în armament şi material de război ale Armatei române”. În felul acesta magistral, se sustrage de a da un răspuns care să-1 angajeze şi în viitor, dînd să se înţeleagă ca Germania să nu aibă pretenţii de la România, de a merge mai departe alături de ea, cînd aceasta nu este în stare să-i completeze lipsurile în armament şi material de război... Şi în felul acesta discuţia s-a deplasat pe teme de datorii, lipsuri, perspective. Mulţi au fost decepţionaţi, ţinînd seama de caracterul Mareşalului, că acesta nu a folosit prilejul ca să-1 anunţe pe Hitler că-1 părăseşte, aşa cum am văzut că era hotărît să o facă, dar motivul era că nu era încă momentul potrivit. Dacă l-ar fi anunţat pe Hitler atunci cînd nimic nu era perfectat în vederea armistiţiului, ar fi putut compromite acţiunea. Deoarece, în mod sigur, Hitler ar fi reacţionat brutal: Mareşalul oprit acolo şi ţara ocupată milităreşte. În planul său, Hitler trebuia anunţat prin intermediar; omul ales era ministrul Clodius, căruia deja îi spusese intenţia de a ieşi din alianţă şi să se afle pe poziţie de forţă:

- trupele române separate de trupele germane şi instalate în poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi;

- trupele de pază ale Capitalei şi Văii Prahovei în poziţie de alarmă, şi el, ca persoană, în mijlocul trupelor la Focşani;

- armistiţiul cu sovieticii să fie perfectat.

Atunci şi numai atunci Hitler trebuie să fie anunţat. La reacţia iui eventuală, Mareşalul era în măsură să facă faţă pentru a evacua teritoriul nostru de trupele germane.

Oricît ar fi fost om al onoarei Mareşalul Antonescu, el era mai întîi român şi apoi militar şi înţelegea ca onoarea să-1 încadreze în marginile ei de siguranţă, pentru a nu sacrifica ţara. Faptul că inamicul a acordat dreptul de a soluţiona problema trupelor germane în termen de 15 zile poate fi explicat şi prin aceea că a apreciat gestul cavaleresc al Mareşalului, care refuza să sară în spatele fostului său camarad de luptă timp de 3 ani. Cînd, în faţa unui fost inamic, un fost adversar se prezintă ca un om de onoare, care pentru a cîştiga încrederea acelui inamic nu loveşte în fostul său aliat, ci dimpotrivă, îl menajează, are toate şansele ca noul aliat să-1 privească cu stimă şi încredere. Ceea ce se pare că s-a petrecut cu Stalin, cînd a fost de acord cu condiţia pusă de Mareşal privind tratamentul trupelor germane din România. Dar, din nefericire, ceea ce un inamic înţelesese şi admisese, regele ţării nu a înţeles şi nu a admis. Şi, astfel, Mareşalul a căzut - după cum susţin complotiştii - pentru faptul că a vrut să-l anunţe pe Hitler şi să dea 15 zile timp trupelor germane să părăsească România.

Încrederea în colaboratorii apropiaţi, mai cu seamă cînd aceştia îmbrăcau uniforma militară, era fără limită la Mareşalul Antonescu. Înnăscut om al datoriei şi al onoarei, îi era cu neputinţă să conceapă ca aceştia să se poată abate de la legile datoriei către ţară, să le lipsească patriotismul, mai ales în momentele cruciale prin care trecea ţara. Această încredere, şi ea, devenise principialitate la el. De aceea, pe timpul cît se afla în vizită la Hitler, în august 1944, întreţinîndu-se cu generalul Guderian şi comentînd atentatul eşuat asupra lui Hitler din vara aceea, Mareşalul Antonescu i-a declarat, parafrazînd pe regele Gustav-Adolf al Suediei: „La noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Şi aceasta numai cu 20 de zile înainte de a cădea pradă uneltirilor criminale ale unor generali, cărora le acordase toată încrederea şi care fuseseră vechi şi încercaţi buni prieteni şi colaboratori. Unul era generalul C. Sănătescu. Asupra acestuia avea motive puternice să aibă deplină încredere, mai ales că el îl numise în postul de prefect al Palatului. La începutul verii 1944, Serviciul Secret raportase mişcări suspecte de persoane, ziua şi noaptea, la Palat. Mareşalul a dat dispoziţii să se urmărească şi să i se raporteze despre ce se întîmplă. După un timp, şeful Serviciului Secret se prezintă cu informaţia că la Palat se punea la cale o acţiune suspectă. Mareşalul a ascultat atent şi, la sfîrşit, a spus:

- Bine, bine, dar în capul lor cine este?

- Domnul general Sănătescu, a fost răspunsul.

La auzul acestui nume Mareşalul a izbucnit într-un rîs spontan:

- Dacă el este în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent.

De urmărit au fost urmăriţi, dar Mareşalului nu i s-a mai adus la cunoştinţă nimic şi, astfel, complotiştii, nestingheriţi de nimeni, au putut pregăti cursa în care a căzut victimă încrederii lui în cinste şi prietenie.

Deznodămîntul din după-amiaza zilei de 23 August îşi află dezlegarea tot în înclinaţia Mareşalului de a avea încredere totală în cei cu care conlucra într-o cauză atît de gravă cum era viitorul şi destinul Neamului, în care era angajat şi viitorul Coroanei. Astfel că atunci, în momentul în care Mareşalul urma să se urce în maşina care trebuia să-l ducă la Palat, colonelul Davidescu îl ajunge şi-i spune cu glas tare, să fie auzit şi de puţinii care eram de faţă:

- Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (2 ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme - n.a.) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri...

- Nu e nevoie, Davidescu, a răspuns cu un aer plictisit Mareşalul. E de ajuns şi asta, doar merg în casa Regelui.

În acest răspuns dat se poate citi grandoarea conceptului său despre un rege. Nici nu-i putea trece prin minte că acela poate cădea atît de jos, încît să comită un act care să-l înfiereze pe viaţă în Istorie. Prin acele cuvinte Mareşalul îşi semnase propria sentinţă. Cele ce au urmat au fost consecinţa logică a încrederii sale nelimitate în oamenii cu care venea în contact. Deci Mareşalul preferase să se arunce în vîltoare, decît să blameze Coroana arătîndu-şi neîncrederea sa în Rege în faţa asistenţei, prin luarea unor măsuri de pază care ar fi dovedit lipsă de încredere în Suveran şi atribuirea de gînduri ascunse. În această postură, Mareşalul se înalţă pe cea mai de sus treaptă a cavalerismului şi a onoarei militare: un monarh nu trebuie bănuit.

Cele ce s-au petrecut la Palat nu fac altceva decît să ilustreze în cel mai înalt grad principialitatea sa. (Va urma)

GEORGE MAGHERESCU

Share |

Articol vizualizat de 852 ori

20 Iul 2011