ARHIVA „TRICOLORUL” MALADIILE ÎN LUMEA ANTICĂ (XIV)

Lăsat să moară, el a fost găsit însă de Irina, mama celor doi nobili, care 1-a îngrijit, reuşind astfel să-1 vindece. Deşi a fost implorat să părăsească Roma, Sebastian s-a dus la porţile oraşului, implorîndu-1 pe împărat să-i elibereze pe ceilalţi creştini. Furios, Diocletian a ordonat ca temerarul să fie biciuit pînă la moarte, în arena circului. Trupul sfîntului a fost aruncat apoi în Cloaca Maxima, dar a fost găsit de confraţii creştini şi îngropat cu mare cinste, în catacombele Romei, pe locul unde se află astăzi biserica San Sebastiano. Cultul acestui sfînt, ca patron al epidemiilor, a început în jurul anului 680. Reprezentările iniţiale îl înfăţişau ca pe un bătrîn cu barbă albă, înveşmîntat cu o pelerină lungă, oprind o săgeată cu faldurile acesteia. Picturile de mai tîrziu îl vor prezenta, dimpotrivă, ca pe un tînăr aproape gol, purtînd doar un şorţ în jurul şalelor. Deseori, el este înfăţişat avînd înfipte în subsuori săgeţi, prin aceasta sugerîndu-se probabil inflamarea ganglionilor axilari, provocată de ciuma bubonică. Deducţia logică a unei astfel de reprezentări nu poate fi decît că sfîntul se identifică, în mod evident, cu zeul Apollo, la care există de asemenea un simbolism al săgeţilor. Doar că, spre deosebire de Apollo, ale cărui săgeţi provoacă boala, Sebastian primeşte loviturile lor, dar reuşeşte să supravieţuiască acestor lovituri, protejîndu-i şi pe oamenii atinşi de ele.

Legenda Sfîntului Sebastian indică modalităţile în care tratamentul creştin al maladiilor a fost împrumutat din practica greco-romană. Sacrificiile oferite zeilor de greci şi romani se transformă, în tradiţia creştină, în pomeni, oferite de credincioşi drept mulţumire că un anumit sfînt i-a scăpat de ravagiile molimei. Somnul din templu al vechilor greci a fost înlocuit, în datina creştină, de visele profetice, în care sfinţii li se arată persoanelor evlavioase. Chiar şi ritualul de purificare constituie o componentă de bază a creştinismului, dar cu timpul avea să devină, dintr-o baie completă, de curăţire, în simpla ungere cu „apă sfinţită”, obicei păstrat şi în zilele noastre în bisericile ortodoxe şi cele catolice. O transformare mai puţin evidentă a suferit antica practică a vindecării bolii prin punerea palmelor pe locul vătămat. Acest procedeu fusese asociat odinioară zeiţei romane Carna, patroana naşterii. În perioada romană, „punerea palmelor” era mai curînd un masaj al zonelor dureroase. Preoţii creştini au acceptat ritualul, dar l-au alterat, mulţumindu-se însă să-şi pună doar mîinile pe locul bolnav, pentru ca, prin intermediul lor, energia divină să pătrundă în trupul persoanei aflate în suferinţă şi să aducă vindecarea - tehnică împrumutată, mai nou, şi de aşa-numiţii „bioenergoterapeuţi”.

În acest mod, cultul lui Christos Vindecătorul a devenit fundamental atît pentru activitatea, cît şi pentru credinţele primelor comunităţi creştine. Desigur, nu reprezintă o blasfemie să-1 onorezi pe Isus Christos ca pe unul dintre cei mai mari şi mai eficienţi fondatori ai unui nou sistem medical. Apostolii săi au fost însă mai degrabă psihiatri şi vindecători spirituali decît medici. Pentru mai bine de un mileniu, în accepţia lor boala avea să fie legată mai curînd de intervenţia divină decît de cauze pămînteşti. De altfel, tratamentul recomandat era pură magie: înghiţirea de către bolnavi a unor fragmente de hîrtie pe care fuseseră scrise rugăciuni, a oaselor pisate ale sfinţilor, pocăinţă, post, rugăciune şi oferirea de pomeni. A existat însă şi o solidă latură psihologică a acestor tratamente, latură ce a reprezentat o bază raţională a teoriei medicale, a anatomiei şi a tratamentului herboristic. Dacă Isus Christos a fost întemeietorul şcolii creştine de medicină, Galenus rămîne autoritatea ei recunoscută şi maestrul de necontestat. Este un paradox, pentru că Galenus nu a fost creştin, deşi se pare că a luat apărarea acestei religii şi pare să fi preferat monoteismul inflaţiei de zei şi semizei romani. Născut în anul 129 d. Chr., la Pergam, în Asia Mică, Galenus a fost numit medic al gladiatorilor din acest oraş şi mai tîrziu s-a stabilit la Roma. Aici a continuat să-şi exercite meseria, dar şi să profeseze, derulînd o serie de interesante experimente medicale şi scriind un număr impresionant de tratate şi manuale. În timpul molimei care-i poartă numele, el a părăsit Cetatea Eternă, dar a fost rechemat în oraş de către împăratul Marcus Aurelius, rămînînd aici pînă la moarte, în 216. (Va urma)

F. CARTWRIGHT şi M. BIDDAISS

Share |

Articol vizualizat de 554 ori

11 Aug 2011