ARHIVA „TRICOLORUL” MALADIILE ÎN LUMEA ANTICĂ (XIII)

Misionarii care au început să răspîndească ideea învierii lui Isus Christos, în primul rînd Apostolul Pavel, şi-au găsit numeroşi adepţi printre aceşti oameni, care pot fi numiţi fără teama de a greşi „cei dintîi creştini”. Credinţa lor era atît de profundă, încît, atunci cînd împăraţii s-au proclamat ei înşişi zei, alături de cei din pantheonul clasic, aceşti cetăţeni romani (alături, desigur, de evrei, de asemenea monoteişti) au preferat să renunţe la viaţă şi să îndure chinuri de martiri decît să se închine iarăşi zeilor „păgîni”... În primul secol al erei creştine primii misionari, discipoli ai lui Christos, care Îl cunoscuseră personal pe acesta, trăiau încă, iar povestea uimitoarelor minuni săvîrşite de Mîntuitor circula din gură în gură. În această perioadă, principalele aspecte ale doctrinei creştine încep să fie sistematizate în scrierile ce vor constitui, în curînd, Noul Testament. Evangheliile conţin referiri la o serie întreagă de miracole. Douăzeci dintre acestea apar în Evanghelia după Luca. Dintre ele, doar trei nu sînt de natură medicală. În patru cazuri spiritele necurate sînt exorcizate, în două - oameni morţi sînt readuşi la viaţă, iar în 11 - diverse boli şi beteşuguri sînt vindecate. În paginile scripturii, evanghelistul face o precizare extrem de importantă, spunând că „El i-a chemat pe cei doisprezece apostoli şi le-a dat putere şi autoritate asupra demonilor şi ca să vindece boli”. Ulterior, această învestire avea să fie extinsă la 70 dintre discipolii lui Isus. Astfel, puterea de vindecare miraculoasă şi divină a Mîntuitorului a fost împărţită şi apostolilor săi. Aşa cum am văzut, cel de-al doilea secol al erei creştine a fost o perioadă în care bolile contagioase au făcut ravagii. Creştinismul le oferea victimelor îngrozite de iminenţa morţii o nouă speranţă, pe care nu o puteau găsi nicăieri în altă parte: promisiunea învierii trupului după moarte, precum şi asigurarea că păcătoşii, indiferent de relele comise, aveau să primească iertarea veşnică dacă se pocăiau. Dar poate mai presus de toate, miracolele săvîrşite de Christos şi puterile supranaturale dăruite de Mîntuitor apostolilor au reprezentat pentru primele comunităţi creştine dovada că doar o intervenţie divină poate vindeca boala, precum şi învinge moartea! Astfel, dezvoltarea Bisericii Creştine a fost stimulată de rolul jucat de adepţii săi în lupta cu epidemiile. La mijlocul Secolului III, comunităţile creştine, persecutate şi terorizate de regimul imperial, deveniseră deja o Biserică bine închegată, iar procesul de coagulare s-a accentuat puternic în timpul „molimei lui Ciprian” şi cu ajutorul acestui episcop creştin. Convertirile la creştinism erau mai numeroase atunci cînd populaţia era atinsă de molime, războaie, foamete sau calamităţi naturale. În momentul cînd „molima lui Ciprian” a ajuns la intensitatea maximă, episcopul şi preoţii săi din Africa de Nord ajunseseră să boteze pînă la 300 de persoane zilnic! Astfel a luat naştere cultul lui „Christos Vindecătorul”. Persecuţiile cumplite iniţiate, la sfîrşitul secolului, de către împăratul Diocletian nu au putut distruge creştinismul, care a fost recunoscut, în cele din urmă, oficial, de către Constantin cel Mare, în 313. La finele Secolului IV, creştinismul a fost adoptat ca religie oficială a Imperiului Roman, după promulgarea legilor împotriva cultelor păgîne, de către Teodosius. Practicarea medicinei a trecut astfel în sarcina Bisericii, ai cărei preoţi aveau să devină şi medici, pe toată perioada de înflorire a Imperiului Byzantin. Creştinii urmau pilda evreilor în ceea ce priveşte atenţia acordată celor bolnavi, iar îngrijirea acestora constituia una dintre cele şapte îndatoriri ale oricărui credincios. Caritatea a devenit o însuşire extrem de apreciată în epocă şi nu este lipsit de interes faptul că primele biserici şi primele spitale erau construite potrivit aceluiaşi plan arhitectonic: un altar central avînd în prelungire două sau patru încăperi largi şi alte cîteva cămăruţe sau capele, fiecare pusă sub patronajul unui anumit sfînt. Tratamentul în aceste spitale era asigurat de preoţi, asistaţi de voluntari, dar pentru alungarea bolii se făcea apel tot la mijloace supranaturale. Modul de abordare a bolii de către medicii byzantini, dar şi de cei din Evul Mediu, în general, era asemănător cu cel întîlnit astăzi la unele secte de sorginte creştină. Pentru ei, boala reprezenta o pedeapsă pentru păcat, pentru ştirbirea purităţii vieţii creştine. Tratamentul, dacă Dumnezeu îngăduia vindecarea, nu putea fi dat, prin urmare, decît de o intervenţie divină. Dar această vindecare nu venea doar de la Demiurg. La fel ca şi romanii, care apelau la nenumăraţi zei păgîni spre a fi tămăduiţi, şi creştinii din perioada medievală îi invocau pe sfinţii proprii religiei lor. De fapt, mulţi dintre primii sfinţi creştini au fost identificaţi, printr-un bizar sincretism religios, cu zei romani, unii avînd chiar aceleaşi nume! Astfel, Febris, zeiţa romană a febrei, a devenit Sfînta Febronia. Prin pilda altor sfinţi se glorificau conceptele fundamentale ale creştinismului şi în primul rînd învierea din morţi. În acest context, elocvent este cazul sfinţilor Cosma şi Damian, „doctorii fără de arginţi”. Ei ar trebui să fie consideraţi astăzi drept patroni ai transplanturilor chirurgicale, pentru că au reuşit să-i pună unui schilod un picior zdravăn în locul celui beteag. Acuzaţi de vrăjitorie, cei doi au fost torturaţi pînă la moarte, dar au înviat miraculos, spre a fi în cele din urmă decapitaţi. Şi legenda Sfîntului Sebastian este interesantă, deşi povestea acestui personaj pare mai curînd de domeniul miracolului. Despre Sfîntului Sebastian se ştie că ar fi comandat o unitate militară din cadrul gărzii pretoriene, în timpul împăratului Diocletian, dar a devenit, în secret, creştin. El a reuşit să-i convertească şi pe alţi camarazi de arme, dar şi pe doi romani de viţă nobilă, Marcus şi Marcellinus. Aceştia au fost acuzaţi că au refuzat să aducă sacrificii zeilor şi, sub tortură, au mărturisit că sînt creştini şi l-au dat în vileag şi pe Sebastian. Au fost condamnaţi la moarte, dar părinţii celor doi tineri de origine înaltă i-au implorat să renunţe la „rătăcirea creştină”, spre a-şi salva viaţa. Dar cum, la sfatul lui Sebastian, Marcus şi Marcellinus au rămas fermi în credinţă, gărzile şi judecătorii în faţa cărora acuzaţii fuseseră aduşi au fost atît de impresionaţi de tăria lor că s-au convertit pe dată la creştinism, preferînd să piară cu toţii, decît să se închine iarăşi zeilor şi primind moartea de martir, în anul 288. Legenda spune că Diocletian însuşi, care aprecia calităţile militare ale lui Sebastian, l-ar fi rugat pe acesta să-şi renege credinţa, dar în zadar. Împăratul a poruncit atunci ca Sebastian să fie legat de un stîlp şi ucis cu săgeţi. (Va urma)

F. CARTWRIGHT şi M. BIDDISS

Share |

Articol vizualizat de 551 ori

10 Aug 2011