ARHIVA „TRICOLORUL” MALADIILE ÎN LUMEA ANTICĂ (X)

Totuşi, cele două părţi ale Imperiului Roman, de Apus şi de Răsărit, aveau să convieţuiască încă un secol şi jumătate pînă să se despartă definitiv. În anul 476, Imperiul Roman de Apus s-a prăbuşit, dar cel de Răsărit a supravieţuit pînă în 1453, cu un scurt intermezzo, între 1204 şi 1261, cînd el a fost cucerit de cruciaţii porniţi de fapt să elibereze Ţara Sfîntă de sub stăpînirea arabă... Apogeul dezvoltării Imperiului, numit, după capitala sa, Byzantin, avea să fie reprezentat de lunga domnie a lui Justinian. Acest împărat a fost doar la un pas de a restaura vechea măreţie a Imperiului Roman. El a lansat un asalt asupra triburilor germanice din vest, din dorinţa de a recuceri pămînturile ce aparţinuseră înaintaşilor săi de pe tronul cezarilor. A reuşit să captureze Cartagina şi cea mai mare parte a coastei de nord a Africii, a luat în stăpînire Sicilia şi, debarcînd în Italia, trupele sale au cunoscut o serie de victorii. Napoli s-a prăbuşit în faţa talentului de strateg al generalului lui Justinian, abilul Belizarie, în vreme ce restul peninsulei, inclusiv Roma, s-a predat fără luptă. În 540, părea că rezistenţa barbarilor era pretutindeni înfrîntă. Justinian, care cucerise între timp şi o mare parte din Spania, visa să pună mîna pe Galia şi chiar pe Britania, reconstituind astfel întru totul imperiul lui Traian şi Marcus Aurelius. Dar victoriile sale nu aveau să dureze. Maurii i-au alungat pe byzantini de pe coastele Africii, iar în 541, un strălucit conducător got, prinţul Totila, a recucerit cea mai mare parte a Italiei. Tînărul prinţ era dornic de a ajunge la o înţelegere cu Justinian, dar acesta nu dorea să accepte că ar putea împărţi moştenirea strămoşilor săi cu un barbar. Au urmat 11 ani de războaie neîntrerupte, în cadrul cărora Roma a fost asediată de 5 ori. În cursul unuia dintre asedii, ostrogoţii au distrus apeductele, în încercarea de a-i face pe asediaţi să capituleze. Mizeria cumplită din epoca medievală îşi are, am putea spune, originea în acest incident, pentru că Roma, cu clădirile ei fastuoase şi prestigiul istoric, nu şi-a pierdut niciodată influenţa asupra stilului de viaţă european. Atîta vreme cît Cetatea Eternă a beneficiat de complexul sistem de alimentare cu apă, şi alte oraşe s-au grăbit să-i urmeze exemplul. Cînd apeductele au fost distruse, nici Roma, dar nici restul aşezărilor urbane de pe continent n-au mai căutat să construiască altele. Regimul lui Justinian ar fi trebuit să fie epoca unei splendori imperiale menite să reamintească vechea faimă a Romei. Acest împărat şi-a înconjurat întinsele domenii cu un lanţ de cetăţi şi forturi şi a ridicat multe clădiri majestuoase, în primul rînd Catedrala Sf. Sofia. Codul de legi emis în timpul guvernării lui reunea toate reglementările legale ale dreptului roman şi va fi fundamentul întregii justiţii europene, vreme de secole. Justinian a recrutat armate bine antrenate şi le-a pus sub comanda unor generali charismatici, precum Belizarie sau Narses.

Şi totuşi, încă în timpul îndelungatei sale stăpîniri, invaziile barbare nu au ocolit imperiul, hunii fiind foarte aproape de a cuceri chiar Capitala, în vreme ce slavii au capturat oraşul Adrianopole, iar perşii Antiohia. Nimbul de glorie care a încununat începutul domniei lui Justinian avea să pălească, pe măsura scurgerii timpului. Cînd împăratul a murit, la venerabila etate de 83 de ani, el a lăsat imperiul considerabil mai slăbit şi mai vulnerabil decît se găsea cînd Justinian fusese în floarea vîrstei. Pentru că, încă din 540, anul cînd imperiul se afla la apogeu, semnele decadenţei începeau să se întrevadă, iar ameninţarea căreia byzantinii trebuia să-i facă faţă era mai teribilă decît toate sîngeroasele cete ale goţilor şi vandalilor la un loc...

„Ciuma lui Justinian” a fost una dintre cele mai cumplite maladii care au răvăşit lumea. Despre ea avem informaţii din scrierile lui Procopius, secretarul şi arhivistul lui Justinian. Primele cazuri de îmbolnăvire au fost semnalate în 540, la Pelusium, în delta inferioară a Nilului, de unde molima s-a extins în tot Egiptul şi apoi în Palestina, care pare să fi fost focarul de răspîndire a ei în restul lumii cunoscute. Constantinopole a fost atins de epidemie în primăvara lui 542. Iniţial, mortalitatea a fost destul de scăzută, pentru ca, în timpul căldurilor verii, molima să ia amploare, răpind zilnic nu mai puţin de 10.000 de suflete... Supravieţuitorii nu mai pridideau să sape morminte şi, cînd s-au văzut depăşiţi de situaţie, au zăvorît turnurile de piatră, le-au demontat acoperişurile şi le-au umplut cu cadavre, punînd apoi acoperişurile la loc. De asemenea, navele flotei byzantine au fost umplute cu morţi, duse pe mare şi lăsate să plutească în voia valurilor, sumbre corăbii ale morţii... Această situaţie dramatică este prima, din istorie, în care termenul de „ciumă” este folosit corect, pentru că maladia a fost, fără îndoială, ciumă bubonică. Victimele ei erau cuprinse brusc de o febră mare, iar în prima sau a doua zi apăreau „buboanele” - ganglioni inflamaţi - în regiunea axilară sau la gît. Mulţi bolnavi cădeau rapid într-o comă profundă, alţii erau pradă unor deliruri violente, care-i făceau să se simtă ameninţaţi de fantome şi să audă voci cavernoase, profeţindu-le moartea. Uneori, buboanele se spărgeau, generînd răni care se cangrenau şi bieţii oameni sucombau în chinuri cumplite. Moartea venea ca o izbăvire, de obicei în a cincea zi a bolii, uneori mai rapid, dar existau cazuri în care suferinţele se prelungeau şi timp de două săptămîni. Medicii erau incapabili să pronosticheze evoluţia bolii. Practic, cunoştinţele lor nu erau de nici un folos, căci nu exista nici un remediu cunoscut şi aşa se face că, pînă la sfîrşitul epidemiei, aproape jumătate din populaţia Constantinopolului murise. în scrierile sale, Procopius face două remarci interesante. Mai întîi, el observă că molima începea întotdeauna în zonele de coastă, extinzîndu-se apoi în interiorul teritoriului, apoi, contrar aşteptărilor, doctorii şi ajutoarele lor, care aveau grijă de cei bolnavi şi evacuau morţii, nu păreau să cadă victime teribilei maladii într-o măsură mai mare decît persoanele care se fereau de contaminare. (Va urma)

F. CARTWRIGHT şi M. BIDDISS

Share |

Articol vizualizat de 616 ori

06 Aug 2011