ARHIVA „TRICOLORUL” MALADIILE ÎN LUMEA ANTICĂ (VIII)

Epidemia a durat pînă prin 180, una dintre ultimele victime fiind, din păcate, şi cel mai nobil dintre conducătorii romani, împăratul filosof Marcus Aurelius. El a murit după 7 zile de boală, refuzînd chiar să-1 vadă pe fiul său, Commodus, de teamă ca acesta să nu cadă, la rîndul său, pradă teribilei maladii! După un scurt respiro, boala s-a întors însă, cu şi mai mare violenţă, în 189. Deşi mai puţin extins, acest nou episod avea să afecteze dramatic Roma, provocînd, la apogeul său, peste 2.000 de morţi, zilnic, în Capitala imperiului.

Numele medicului Galen este asociat epidemiei dintre 164-189 nu doar fiindcă el a trăit în epoca respectivă, ci şi pentru că a lăsat o descriere a modului de manifestare a bolii. Simptomele iniţiale erau febra ridicată, inflamaţia mucoasei bucale şi a amigdalelor, sete neostoită şi diaree. Galen mai descrie totodată şi o erupţie de piele apărută în a noua zi de boală, uneori uscată, alteori purulentă, cu apariţia unor pustule, precizînd însă că mulţi bolnavi sucombau chiar înainte de apariţia acestei erupţii. Există o asemănare cu molima ce a răvăşit Atena în timpul lui Pericle, dar certa origine asiatică şi menţiunea acelor pustule i-au condus pe mulţi istorici la concluzia că aceasta pare să fie prima menţionare a unei epidemii de variolă.

De altfel, o teorie de ultimă oră vehiculează ideea că însăşi migraţia hunilor spre vest s-a declanşat din cauza unei epidemii similare, declanşată în Mongolia, epidemie care s-a transmis ulterior triburilor germanice, pentru a face apoi mii de victime în rîndul romanilor. Criticii acestei teorii susţin însă că efectele produse de boală asupra lumii romane nu sînt deloc asemănătoare cu cele provocate de malarie în Europa Secolelor XVI-XIX. Dar prima apariţie a unei maladii cunoaşte deseori o formă şi o evoluţie total diferite de următoarele sale episoade. După anul 189, cronicile nu mai menţionează o altă epidemie importantă, pînă în jurul anului 250. Atunci a apărut „plaga lui Ciprian”, care a schimbat, cu siguranţă, istoria vestului Europei. Natura maladiei este încă necunoscută. Ciprian, episcopul creştin al Cartaginei, descrie simptomele bolii, incluzînd vomismente puternice şi diaree, ulceraţii la nivelul amigdalelor, febră ridicată şi deseori cangrena membrelor inferioare şi superioare. Se vorbeşte despre o rapidă propagare a simptomelor la nivelul întregului organism şi de o permanentă sete. Nu există însă nici o menţiune despre apariţia de erupţii cutanate, deşi spusele clericului creştin, potrivit căruia „boala cuprinde repede tot trupul”, ne fac să ne gîndim la manifestări vizibile de această natură. Ca şi în cazul molimei ateniene, din urmă cu 6 secole, „plaga lui Ciprian” a avut originea în Etiopia, de unde a trecut în Egipt şi coloniile romane din nordul Africii, grînarul Romei. Din această perspectivă, epidemia se identifică, am putea spune, cu „molima lui Orosius”, din 125, un exemplu tipic de asociere foamete-boală, precedată de o invazie de lăcuste care a distrus ogoarele africane, provocînd o cumplită criză de hrană. Menţionarea de către episcopul Ciprian a cangrenării mîinilor şi picioarelor ne duce însă cu gîndul la ergotism.  Acesta reprezintă o intoxicare gravă a organismului uman, provocată de consumarea pîinii făcută din secară infectată cu ciuperca Claviceps purpuraea, şi a apărut destul de frecvent de-a lungul secolelor. Există însă puţine posibilităţi ca secara, cultivată mai ales în Europa şi aproape deloc în nordul Africii, „grînarul” tradiţional al Imperiului, să fie sursa de pîine a Romei. Împotriva acestei teorii converg durata foarte mare şi extinderea epidemiei, astfel încît este corect să păstrăm un semn de întrebare în privinţa naturii bolii. „Plaga lui Ciprian” prezintă similitudini şi cu faimoasa „gripă spaniolă” din anii 1918-1919, care de asemenea a provocat o pandemie; aceasta înseamnă că a afectat toate regiunile lumii cunoscute în acel moment. Ea a avansat rapid, nu doar prin contactul direct de la omul bolnav la cel sănătos, ci şi prin îmbrăcămintea şi obiectele folosite de persoanele afectate de maladie. Primul puseu epidemic a fost urmat de o remisie, un nou episod, uneori chiar mai violent, apărînd însă la scurt timp după acesta. Exista o incidenţă sezonieră, boala declanşîndu-se în toamnă, durînd toată iarna şi primăvara şi diminuîndu-şi intensitatea o dată cu venirea anotimpului cald: un ciclu sugerînd specialiştilor febra tifoidă. Mortalitatea, afirmă contemporanii, era chiar mai mare decît în cazul oricărei alte epidemii precedente, numărul celor morţi surclasîndu-1 cu mult pe cel al supravieţuitorilor. Faza acută a „plăgii lui Ciprian” a durat 16 ani, perioadă cumplită, în care nu doar boala propriu-zisă, cît mai ales panica provocată de ea a făcut ravagii. Mii de oameni fugeau din zonele rurale şi se îngrămădeau în oraşe, lăsînd în paragină cîmpurile cultivate; mulţi nu credeau că rasa umană va supravieţui acestei calamităţi. (Va urma)

F. CARTWRIGHT şi M. BIDDISS

Share |

Articol vizualizat de 640 ori

04 Aug 2011