ARHIVA „TRICOLORUL” MALADIILE ÎN LUMEA ANTICĂ (VII)

Am putea spune chiar că malaria, mai curînd decît oricare altă cauză, şi în primul rînd decît luxul şi decadenţa importate de cuceritori din provinciile asiatice, poate fi considerată responsabilă de slăbiciunea de spirit care a caracterizat ultimii ani ai Romei imperiale. Dar nu doar malaria, originară din Asia, reprezenta un pericol mortal pentru puterea imperiului, ci şi o altă boală, venind din îndepărtatul Orient. Către sfîrşitul Secolului I d. Chr., o seminţie războinică şi nemiloasă se ridica din stepele mongole, invadînd sud-estul continentului european. Exodul său a fost dictat, probabil, de molime sau foamete. Aceşti invadatori, călăreţi înnăscuţi, erau hunii care, prin numărul lor uriaş şi puterea de luptă, au măturat pur şi simplu triburile germanice ale alanilor, ostrogoţilor şi vizigoţilor, ce locuiau în centrul Asiei şi extremitatea estică a Europei, generînd astfel o neostoită mişcare către Apus, care în final va îngenunchea Roma şi va transforma imperiul într-o puzderie de state războinice. Hunii au adus cu ei noi boli, care au produs o serie de cumplite epidemii, numite de istorici „plăgi”. Un interesant punct de vedere pune însă chiar şi înfrîngerea lor pe seama unei boli de tip „european”, faţă de care nu erau imunizaţi. În timpul anilor 451-454, sub sceptrul lui Attila, hunii ajunseseră pînă în Galia şi nordul Italiei, dar s-au întors inexplicabil, înainte de a ataca Roma. Istoricii consideră că Papa Leon, care 1-a întîmpinat pe conducătorul hun, dojenindu-1, ar fi artizanul acestei acţiuni, dar lucrurile au stat probabil altfel, „Biciul lui Dumnezeu” fiind convins să se retragă din pricina iminenţei declanşării unei epidemii, ce i-ar fi decimat trupele.

Molima lui Antoninus, cunoscută şi sub numele de „boala lui Galen”, a început în anul 164, printre trupele împăratului Lucius Verus, staţionate la fruntariile răsăritene ale imperiului. Molima s-a limitat la această regiune vreme de 2 ani, făcînd ravagii în rîndul legiunilor conduse de Avidius Claudius trimise să înăbuşe o revoltă în Siria. De aici, boala i-a însoţit pe soldaţi pe drumul lor spre casă, răspîndindu-se rapid şi ajungînd la Roma în 166. Rapida sa extindere către toate colţurile lumii cunoscute a provocat nenumărate victime, astfel încît zilnic căruţe întregi încărcate cu cadavre părăseau Cetatea Eternă şi alte mari oraşe imperiale. Această molimă este notabilă şi din pricina faptului că ea a provocat prima breşă în liniile de apărare romane. Pînă în 161, imperiul se extinsese constant şi îşi menţinuse frontierele păzite cu străşnicie. În acel an, însă, o hoardă germanică a forţat graniţa de nord-est a Italiei. Teama şi dezorganizarea au împiedicat lansarea unui contraatac eficient împotriva barbarilor, timp de 8 ani. Abia în 169, întreaga forţă a legiunilor imperiale a fost trimisă spre a da piept cu invadatorii. Ei au fost respinşi şi alungaţi către pădurile întunecoase de unde veniseră, dar se pare că în această înfrîngere nu doar curajul şi disciplina legiunilor au jucat un rol important, ci şi bolile contagioase pe care acestea le aduceau cu ele, mulţi războinici germani fiind găsiţi morţi, în marşul triumfător al legiunilor, fără însă a avea vreo rană evidentă. (Va urma)

F. CARTWRIGHT şi M. BIDDISS

Share |

Articol vizualizat de 571 ori

03 Aug 2011