ARHIVA „TRICOLORUL” MALADIILE ÎN LUMEA ANTICĂ (VI)

Această necunoaştere fatală făcea ca extraordinarele măsuri sanitare adoptate pe tot cuprinsul Imperiului Roman să devină complet inutile, mai ales în perioada cînd molimele şi epidemiile aveau să se răspîndească rapid, destrămînd visul de glorie al auguştilor cuceritori... Să ne imaginăm Roma ca pe un păianjen umflat, stînd în mijlocul pînzei sale. O pînză care, la apogeul puterii imperiale, se întindea din însorita Sahară pînă pe meleagurile ceţoase ale Scoţiei şi de la malurile Caspicii şi ale Golfului Persic pînă pe litoralul Atlanticului... La nord şi vest se afla Oceanul, la sud şi est vaste continente necunoscute, locuite de populaţii stranii de africani, arabi şi nomazi, dispreţuite de romani pentru lipsa lor de civilizaţie. Dincolo de neamurile nomade din Răsărit, în negurile întunecoase ale Asiei se găseau însă măreţele civilizaţii ale Indiei şi Chinei. „Limes”-urile, frontierele terestre ale imperiului, se întindeau pe mii de kilometri, fiind străjuite de castre dispuse în punctele strategice. Firele uriaşei pînze se ţeseau pretutindeni, între castrele romane, pe rutele maritime de pe litoralul mediteranean, pe drumurile durate în piatră de legionari, iar grînele Egiptului, turmele de vite, butoaiele cu vin, aurul dacilor, într-un cuvînt toate bogăţiile pămîntului erau mînate spre gura acestui păianjen nesăţios.Şi tocmai aici trebuie văzut germenul dezastrului. Un teritoriu vast ascunde nenumărate mistere şi pericole, şi nu doar văzute, ci mai ales nevăzute. Microbii care declanşau bolile erau transmişi fie de hoardele invadatoare, fie prin intermediul neguţătorilor veniţi de la marginile pămîntului... Drumurile pietruite, mîndria civilizaţiei romane, au constituit astfel nu doar mijlocul prin care urmaşii lui Augustus au devenit stăpînii lumii, ci şi una dintre principalele cauze ale prăbuşirii imperiului, ele facilitînd răspîndirea unor maladii letale în sînul unei populaţii care, deşi extrem de civilizată, nu avea nici cea mai vagă idee despre mijloacele de combatere a epidemiilor. În asemenea circumstanţe, nu-i de mirare că agonia ultimelor secole ale Imperiului Roman se confundă cu o lungă istorie a pestilenţei. Încă din primul secol de dinainte de Christos, un tip neobişnuit de sever de malarie pare să fi bîntuit zonele mlăştinoase din preajma Romei, producînd o epidemie de proporţii în anul 79, la puţin timp după erupţia Vezuviului. Epidemia s-a întins în toată Italia, devastînd centrele urbane şi provocînd atît de multe victime în Campagna, „grădina de legume” a Capitalei, încît întreaga regiune a rămas necultivată, fiind considerată un tărîm al malariei pînă spre sfîrşitul Secolului al XIX-lea! Această cumplită boală - deşi au mai fost şi alte cauze - este de vină pentru scăderea drastică a natalităţii în Peninsula Italică, într-o perioadă cînd sporul demografic înregistra progrese remarcabile în toate celelalte provincii ale Imperiului Roman. Mai mult, starea de sănătate precară, cauzată tot de malaria netratată, a dus la o scădere dramatică a speranţei de viaţă şi prin urmare a afectat şi moralul italicilor. Prin Secolul IV al erei creştine, deja forţa teribilă a legiunilor nu se mai datora luptătorilor recrutaţi din peninsulă, ci viguroşilor bărbaţi recrutaţi din rîndurile galilor, germanilor, tracilor sau africanilor, populaţii neatinse de epidemii. (Va urma)

F. CARTWRIGHT şi M. BIDDISS

Share |

Articol vizualizat de 581 ori

02 Aug 2011