ARHIVA „TRICOLORUL” MALADIILE ÎN LUMEA ANTICĂ (IX)

Totuşi, în ciuda războiului dus în Mesopotamia, la frontierele răsăritene şi în Galia, Imperiul Roman a reuşit să depăşească şi această cumplită piatră de încercare. Preţul a fost însă renunţarea la două dintre cele mai bogate provincii, legiunile fiind obligate să se retragă, între 271-275, din zona Munţilor Pădurea Neagră şi din Dacia, spre a menţine tradiţionala „limes” a Imperiului - cursul fluviilor Rin şi Dunăre. Situaţia părea atît de disperată, încît energicul împărat Aurelian a luat hotărîrea de a fortifica însăşi Roma, cetatea pe care barbarii încă nici nu visau că ar putea-o cuceri! Se ştie că, după faza acută a unei epidemii, infecţia persistă, deşi nu mai este atît de virulentă. Pe parcursul următoarelor 3 secole, pe cînd Roma se prăbuşea, încet, sub loviturile goţilor şi vandalilor, au existat episoade recurente ale epidemiei. Dar, pe măsură ce timpul trecea, referirile la o singură plagă fiind tot mai puţine, în contextul apariţiei a nenumărate războaie, a foametei şi a numeroase boli, o triadă de nenorociri ce vor sfîrşi prin a arunca linţoliul negru asupra unei Rome muribunde. Popoarele germanice s-au năpustit asupra Galiei şi Italiei, traversînd apoi Pirineii, spre Spania, şi ajungînd chiar în nordul Africii, unde însă o epidemie a slăbit atît de tare forţa vandalilor, în anul 480, încît aceşti temuţi războinici n-au mai putut face faţă asaltului maurilor. Există informaţii referitoare la o mortalitate extrem de ridicată provocată de foamete şi boală la Roma, în 467, şi în jurul actualului oraş Viena, în 455. Un interes aparte, poate şi pentru că a afectat în mare măsură istoria insulelor britanice, îl reprezintă epidemia ce a devastat Britania, aparent o reminiscenţă a pandemiei de care vorbeam ceva mai devreme, în 444. Potrivit venerabilului călugăr Beda, mortalitatea a fost atît de ridicată, încît nu se mai găseau oameni capabili să îngroape miile de morţi. Boala a decimat în aşa măsură trupele comandantului romano-britanic Vortigern, încît acestea n-au mai putut stăvili atacurile triburilor sălbatice ale picţilor şi scoţilor. Legenda spune că, după ce s-a sfătuit cu căpeteniile sale, Vortigern a decis să ceară ajutorul saxonilor, care au sosit în insule în 449, ca mercenari, sub conducerea lui Hengist şi Horsa. Pare, de asemenea, adevărat că o epidemie cumplită a fost aceea care a permis ca infiltrarea saxonă în insulele britanice să se desfăşoare cu atîta succes. Între timp, din ruinele vechiului Imperiu Roman, renăştea un alt imperiu, în Răsărit. Asia Mică fusese anexată de Roma încă din primul secol înaintea erei creştine. Patru veacuri mai tîrziu, Împăratul Constantin cel Mare a întemeiat o nouă capitală, pe locul fostei colonii greceşti Byzantium. Oraşul avea să se numească, după numele genialului politician, Constantinopole (astăzi Istanbul). Totuşi, cele două părţi ale Imperiului Roman, de Apus şi de Răsărit, aveau să convieţuiască încă un secol şi jumătate, pînă să se despartă definitiv. În anul 476, Imperiul Roman de Apus s-a prăbuşit, dar cel de Răsărit a supravieţuit pînă în 1453, cu un scurt intermezzo, între 1204 şi 1261, cînd el a fost cucerit de cruciaţii porniţi de fapt să elibereze Ţara Sfîntă de sub stăpînirea arabă... (Va urma)

F. CARTWRIGHT şi M. BIDDISS

Share |

Articol vizualizat de 588 ori

05 Aug 2011