Arhiva „Tricolorul“ CONSTANTIN BRÂNCUŞI ŞI MARIA TĂNASE (I)

Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tanase. S-au întîlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei, a mondenităţii şi, nu în ultimul rînd, a solidarităţii provinciale de tip cvasimasonic şi instinctiv-frăţesc. Am cunoscut-o şi eu pe Maria, în calitate de avocat al tatălui ei şi al unui prieten (francezul Maurice Negre de la Agenţia Havas), acuzat de spionaj pe timpul lui Hitler şi Antonescu. Am mai fost apărător al unei prietene (Jeana Doljan) şi într-un proces al cîntăreţei, în materie de muncă şi contracte. Maria Tănase avea ca tată un cobiliţar oltean, aşezat ca horticultor la marginea Capitalei, ajuns la oarecare avere, care i-a îngăduit să dea fiicei sale zvăpăiate o îngrijită educaţie şcolară, inclusiv limba franceză, pe care o vorbea excelent. Am fost amestecat în viaţa ei, în calitate de avocat şi sfătuitor. I-am cunoscut tatăl şi mama după cîştigarea primului proces al tatălui, proces de natură fiscală, care i-ar fi adus ruina gospodăriei sale solide de la marginea Bucureştilor (florar şi negustor, specialist în crizanteme). Tatăl era un bărbat chipeş, blond, cu ochii albaştri, viguros, înalt, o specie comună de oltean. Iute ca o ciuşcă, sever şi puritan, se născuse în satul Bucovăţ de lîngă Craiova, dăduse piept cu viaţa, o luase pieptiş şi o biruise. Se căsătorise cu o ardeleancă scundă, subţire, gospodină, simplă şi cuminte. Făcuseră împreună avere. Fiica ieşise o zvăpăiată. Nu i-a împiedicat talentul artistic, vizibil încă de copilă, dar a înţeles să-i strunească zburdălniciile şi s-o pregătească, temeinic, de viaţă şi de... căsătorie. Îi pregătise o zestre impresionantă pentru mahalaua din marginea de Bucureşti şi pentru un juvete: mai multe pogoane în deplină proprietate, cu flori şi livadă, unelte horticole, aur în salbe, casă cu multe odăi micuţe, încărcate de scoarţe şi chilimuri, în parfumuri de sulfină, gutui şi busuioc. Maria a ştiut de frica lui Moş Tănase pînă la moartea lui, o frică amestecată cu iubire şi veneraţie. A fost singurul bărbat din viaţa ei de care i-a fost teamă şi pe care 1-a iubit cu stimă. De ceilalţi, nu i-a fost nici frică, n-a avut nici stimă şi nici nu i-a prea iubit, cu excepţia lui Brâncuşi, de care s-a îndrăgostit cu patimă, fără reciprocitate. Voi povesti, cîndva, din viaţa acestei camarade de artă şi cobiliţă despre bunătatea ei infinită, revărsată asupra celor oropsiţi, despre loialitatea ei cu prietenii.

Cu Brâncuşi s-a întîlnit la Paris.

Era fatal ca să se întîlnească la Expoziţia din Paris, din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui D. Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă, cu invective din partea neichii Costache, care afirma, în final, obosit, că nu-i mai place cîntecul Mariei Tănase, care nu cîntă, ci doar boceşte. („Nu-i o cîntăreaţă, bă, ci o bocitoare!”) Voia s-o scoată din cadrul şansonetelor naţionale. O numea o Casandră antică, o plîngătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trîntori. Locul ei real şi predestinat se află la înmormîntări, iar nu la ospeţe. Să încerce a cînta la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti. Maria Tănase fusese invitată de Dimitrie Gusti, profesor şi academician, să cînte la restaurantul pavilionului României de la Expoziţia din Paris. A cîntat, cu brio şi succes, pentru chefliii străini şi în cadrul Expoziţiei de la World Fair, New York, în mai-iunie 1939. Brâncuşi a fost invitat, în ambele cazuri, de către Dimitrie Gusti, să expună sculptură. Nu s-au înţeles, ci s-au invectivat. Brâncuşi era un ţăran protocolar, care ştia să primească musafirii, clienţii sau factorii poştali.

Academicianul D. Gusti era un desbrăcinat, un profesor cu inimă de aur, dedicat studenţilor, dar avid de posturi şi demnităţi, arhiocupat, dezordonat, risipit şi titanozaur, ca mulţi confraţi proeminenţi din augusta instituţie universitară sau dintre cei autoproclamaţi nemuritori. D. Gusti 1-a primit, matinal, cocoţat în vîrful patului, cu hîrtii risipite pe jos, peste plapumă şi perne. Brâncuşi s-a simţit jignit. I-a spus lui Doicescu, arhitectul pavilionului: - Cu ăsta n-am să mă înţeleg. Nu m-am înţeles nici cu ministrul Vasile Morţun, un boier care se pretinde socialist. D. Gusti este un ciocoi obraznic, în graţiile regale. Cînd am să sosesc la New York, are să te întrebe cine m-a chemat. E un risipit. (Va urma)

PETRE PANDREA

Share |

Articol vizualizat de 612 ori

20 Aug 2011