Arhiva „Tricolorul” Cine l-a ucis pe Nicolae Labiş? (II)

Aurel Covaci declară în interviu - şi unii înghit cu seninătate, fără să-şi pună întrebări, găluşca: „Dacă aveam o bucată de pîine, Labiş nu murea”. Gazda n-avea „un codru de pîine şi Labiş...”. Ei bine, Nică trebuia, după Covaci, să plece, să caute ceva de mîncare, poate pe datorie, poate prin bunăvoinţa cuiva. Aurel Covaci n-a avut acel codru de pîine la 10 seara, pe cînd Nică se trezea din somn, admonestat că n-a fost la şedinţa U.T.M., care durase 12 ore la facultate. De ce nu s-a dus, nimeni nu ştie sau nu spune. Adevărul e că lui Labiş nu-i plăceau tam-tamurile politice, fugea de ele, pentru că, tăcut şi visător cum era, se plictisea ori se enerva că-i răpesc din timpul de citit ori de scris. Cu toate acestea, gazda sa îl „declară”, nici mai mult, nici mai puţin, decît „dizident”, pune în gura tînărului poet replici ca „Hai să-l omorîm pe Gheorghiu-Dej”, reproduce nişte declaraţii ale lui Paul Georgescu, activist la CC. al P.M.R. pe atunci, pe care nici dracul nu le-ar crede, aşa cum nici Mircea Dinescu nu poate fi crezut că Zaharia Stancu i-ar fi spus că nefericitul poet ar fi fost victima Securităţii. Cert este că Nică era aproape lefter, dacă nu falit. Or, dacă mai avea ceva-ceva în buzunare, în noaptea aceea nu s-a dus la restaurantul scriitorilor, ci cu totul în altă parte, locul care avea să-l propulseze spre nefiinţă. În noaptea de 13 spre 14 decembrie 1956 (nu în 9 spre 10, cum susţin alţii), Nicolae Labiş este accidentat de un tramvai. În dimineaţa zilei de 14, pe la orele 8, mă pomenesc cu Florin Mugur, înlăcrimat şi transfigurat, că-mi aţine calea, în drumul spre serviciu. Se lasă pe umărul meu şi, printre hohote de plîns, îmi zice că Nică se află la Spitalul de Urgenţă, grav accidentat. Pornim împreună dincolo de Statuia Aviatorilor, pe Arhitect Mincu, intrăm în spital şi sîntem întîmpinaţi cu jale de Mioara Cremene şi de alţi cîţiva tineri scriitori. Nici Aurel Covaci, nici alţii din anturajul tînărului poet nu se aflau acolo. Retrăiesc scena.

Nicolae Labiş se află întins pe un pat într-o rezervă, ochii îi strălucesc a speranţă cînd mă vede (avea să spună: „A venit tovarăşul Fănică! O să fiu salvat!”), îmi cere să-i aprind o ţigară, trage un fum şi renunţă. Vorbesc cu doctoriţa Rohan, soţie de scriitor, şi ea îmi confirmă că, într-adevăr, Nică este paralizat, că are o fractură de coloană şi că singurul om care mai poate face ceva se numeşte profesorul Rădulescu, cel mai vestit ortoped al timpului. Fireşte, trebuia acţionat cu rapiditate. Îl căutam pe profesor, îl aducem degrabă şi, după consult, acesta propune o operaţie urgentă. Spitalului de Urgenţă, însă, îi lipsesc „tuburile de oxigen”, aşa că apelăm la o altă instituţie şi transportăm cu o maşină, în mare viteză, două tuburi, nu unul. Are loc o operaţie îndelungată şi o discuţie cu marele medic, care se arată impresionat de cele întîmplate. Mioara Cremene şi soţul ei, la curent cu cele aflate din alte surse despre modul în care a avut loc accidentul şi ce măsuri s-au luat după aceea, dau unele amănunte. Multe ştie Aurel Covaci, la care Nică locuia, dar ia-l de unde nu-i! Se ştie doar că prietenul-gazdă s-a deplasat spre ziuă la locul accidentului, că l-a purtat pe accidentat prin alte două spitale, la Colţea şi la 9, că medicii de acolo şi-au declinat priceperea de a face ceva, drept care este din nou transportat la Urgenţă. „Foarte rău! - exclamă doctorul Rădulescu. Nu trebuia urnit din locul unde l-a lovit tramvaiul, ci apelat la o salvare şi luat în grija unui medic care ştie ce trebuie făcut în asemenea cazuri! Un bolnav cu coloana vertebrală rănită nu se transportă de oricine şi oricum! Şi nici nu este purtat prin alte spitale înainte de a fi dus la Urgenţă! L-am operat, dar nu pot prevedea ce se va întîmpla! Dacă din măduvă a rămas măcar un firişor întreg, se poate reface întrucîtva, rămînînd cu anumite sechele, dacă nu, cu o parte a corpului paralizată! Rămîne de văzut şi de sperat...”. Din păcate, speranţa s-a dovedit un vis neîndeplinit. Nicolae Labiş a mai trăit exact o săptămînă, ultimele trei zile şi trei nopţi fiind în comă. La căpătîiul lui s-a aflat mereu un tînăr scriitor, nicidecum securistul inventat de Mircea Dinescu. Fireşte, cazul nu putea fi trecut cu vederea, iar cel care a insistat cel mai mult ca el să fie clarificat a fost nea Zaharia, pe atunci directorul principalei gazete a Uniunii Scriitorilor. Au mai fost de faţă Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi alţi cîţiva scriitori şi iubitori ai tînărului şi talentatului Labiş. Totul a fost reconstituit amănunt cu amănunt. Nicolae Labiş, care „n-a găsit o bucată de pîine” la „tutorele” Covaci, n-a ajuns niciodată la restaurantul scriitorilor, ci la un altul, în centrul Capitalei. O speluncă ascunsă într-un subsol din Pasajul Victoria, acolo unde se aduna uneori drojdia de băutori fruntaşi, boema literelor bucureştene. Fireşte, cei care îl băuseră cînd avea bani i-au dat de băut, petrecerea degenerînd, după miezul nopţii, într-o cafteală ca-n „Şapte păcate”. Cînd se băteau candidaţii la nemurire literară, nimeni nu scăpa fără să primească pumni şi picioare cum şi unde se nimerea. Deci nici Nică al nostru n-a scăpat din ploaia de lovituri. Cînd a părăsit localul, complet năucit, primul gînd i-a fost să se întoarcă acasă. Era singur sau însoţit? Asta nu s-a dovedit şi poate că nu se va dovedi niciodată. Aurel Covaci declară că n-au fost împreună, dar nimeni nu poate afirma contrariul. Gazda lui de „suflet” şi de „idei” susţine într-un interviu, după zeci de ani de tăcere, ca „omul cu musca pe căciulă”, c-ar fi primit un telefon de la „o balerină” şi că la 3 dimineaţa s-a aflat lîngă prietenul său. Era chiar ora „la care s-a petrecut tragedia”. Au rămas să-l plîngă părinţii, prietenii adevăraţi şi un întreg popor iubitor de literatură.

Aşadar, nici vreun bărbat gelos, nici Securitatea, nici altcineva, de altundeva, ci jefuitorii lui de spirit, prietenii de pahar i-au făcut de petrecanie. Pentru că, ameţit după o crîncenă bătaie şi un zaiafet cu alcool din belşug, dornic să prindă ultimul tramvai, 19, spre Strada Miletin de lîngă cartierul încă nedemolat Crucea de Piatră, s-a agăţat de scara vagonului şi, la smucitura pornirii tramvaiului, a alunecat, fiind lovit în spate de apărătoarea metalică dintre vagoane. Atît am avut de spus. (Sfîrşit)

ŞTEFAN GHEORGHIU

Share |

Articol vizualizat de 667 ori

10 Aug 2011