Arhiva „Tricolorul“ Animale din Bucureştii de altădată... (II)

Tragedia lui a fost că o cunoscuse pe Ventura tocmai în anul cînd autorul Curcanilor se lăsase de vînătoare. Alergătura lui a schimbat-o atunci în altă direcţie: să-şi caute mereu stăpînul.

Cum Ventura avea îndeletniciri multiple, în harababura străzilor, sau plictisit să aştepte prea mult la autorităţi, Leandru o lua razna de unul singur şi apoi tot restul zilei, pînă la miezul nopţii, ocupaţia lui era să-şi regăsească... vînătorul. ÎI căuta pe la domiciliu, în Strada Edgar Quinet nr. 5 (unde s-a născut Marioara), în Academiei nr. 1, pe la Capşa, pe la Fialcowski, pe la Broft, pe la Gambrinus, pe la Mircea, pe la Clubul Conservator, pe la redacţia „Timpului“, pe la teatre - chiar şi pe la cuconiţe, ştiindu-l cam crai -, pînă îl descoperea. Nu era nevoie să-i deschidă nimeni uşa, deoarece Leandru ştia să se servească de clanţă singur. Cînd, în sfîrşit, obosit mort, da de papa Ventura, gudurătura lui nu se poate descrie. Se povesteşte că atunci cînd se văicărea la uşa cluburilor, era semn pentru cei de pe stradă că stăpînu-său pierdea la bacara. Cele mai fericite ceasuri ale lui erau cînd bătrînul îşi punea în unele seri papucii. Ştia că nu mai iese în oraş. Atunci Leandru se întindea cît era de lung la picioarele stăpînului şi nu-l mai slăbea din ochi. „Dumnizăule! M-ai înnebunit cu atîta dragoste! Mai uită-te şi în altă parte!”, îl dojenea conu Grigore, sastisit de prea mult devotament. Asta numai din gură, fiindcă şi stăpînul îşi iubea pointerul la fel. Am asistat odată, în redacţia ziarului „Ţara“, la o scenă duioasă. Conu Grigore, după cum i se spunea, îşi dăduse articolul şi tocmai se pregătea să plece, cînd uşa se deschise şi Leandru îşi făcu apariţia năbădăios. Nici una, nici două, cîinele îl luă în braţe şi începu să-l sărute. Atunci, văzurăm pe Ventura lipindu-şi afectuos obrazul de căpşorul lui Leandru şi hohotind într-un plîns neaşteptat. „Iertaţi-mă, de cînd s-a dus Fanchette (Fanchette Vermont, artistă la Teatrul Naţional, soţia scriitorului), iar fetiţa noastră s-a înstrăinat la Paris, numai pe el îl mai am“. Pentru inteligenţa, pentru frumuseţea, pentru toate darurile lui, Leandru era iubit de toţi bucureştenii. Circula pe străzile Capitalei ca pe moşia lui, toţi ştiau cum îl cheamă şi al cui e, mergea dintr-o mîngîiere în alta. Îl răsfăţau pînă şi miniştrii plenipotenţiari, prietenii lui Ventura, fiindcă, am uitat să vă spun, Leandru pricepea nu numai româneasca, ci şi franţuzeasca, germana şi engleza. Cînd, în 1909 mi se pare, papa Ventura a părăsit la rîndul lui această Vale a Plîngerii, durerea şi înţelepciunea acestui cîine minunat au fost impresionante. Nemîncat şi nedormit, nu s-a depărtat un minut de catafalc. Plîngea ca un copil. A urmat convoiul mortuar cu capul în jos, împreună cu familia. Oprit de paznici la poarta cimitirului, a urlat tot timpul serviciului divin, pînă ce a trebuit să fie îndepărtat. A revenit apoi timp de o lună şi numai cu greu s-a convins că nu e chip să pătrundă înăuntru. Pentru cîtva timp s-a aciuat la un nepot al lui Ventura, unde, însă, nu s-a simţit bine, fiind închis în curte; apoi la Timoleon Pisani, cu care s-ar fi împăcat dacă nu l-ar fi purtat în curea; pînă cînd, într-o zi, s-a aruncat pe Calea Victoriei la pieptul lui Iorgu Metaxa, un fel de cimotie a lui Ventura, cu care acesta stătuse de vorbă nopţi întregi. (Va urma)

RADU D. ROSETTI

Share |

Articol vizualizat de 773 ori

19 Iul 2011