Apele de sub Sahara (I)

Undeva, sub cel mai înfiorător şi neprimitor deşert al lumii, se află depozite naturale de proporţii uriaşe, compuse din apă dulce, cel mai preţios ingredient din reţeta vieţii. De aceste depozite depinde viitorul multor ţări africane, şi nu numai al lor. De înţelepciunea noastră, a tuturor, depinde menţinerea ciclului natural al apei pe Pămînt. Apa devine – încet, dar sigur - cea mai căutată resursă naturală.

Paleo-apa,

soluţie pentru un viitor arid?

Fenomenul încălzirii globale, secetele prelungite din diverse regiuni ale lumii şi, nu în ultimul rînd, creşterea continuă a populaţiei Terrei au un impact decisiv şi, totodată, negativ asupra rezervelor de apă dulce ale Planetei, apă fără de care viaţa, aşa cum o cunoaştem, ar fi de-a dreptul imposibilă. Apa curentă este, de obicei, extrasă din rîuri sau lacuri, fiind folosită la toată gama de activităţi umane, de la apa de băut la agricultură şi toate ramurile industriei. Lacurile şi cursurile de apă reprezintă, pînă în prezent, cea mai accesibilă şi ieftină sursă aflată la îndemîna omului. Apa dulce, obţinută din apa sărată a mărilor şi oceanelor, este scumpă, iar procesele complexe de desalinizare nu permit încă obţinerea cantităţilor optime necesare pentru consumul şi nevoile crescînde alte ţărilor din zonele deşertice, tropicale. Dar iată că goana după apă a adus în atenţia omenirii o sursă relativ nouă - şi pînă acum ignorată - de apă: apa fosilă, sau paleo-apa, în limbajul specialiştilor. Paleo-apa este, de fapt, apă care s-a infiltrat într-un acvifer acum multe mii de ani, într-o eră geologică demult apusă, fenomenul producîndu-se în condiţii climaterice şi geo-morfologice total diferite de cele din prezent. Această apă fosilă poate rămîne în „acviferele-fosile” timp sute de mii şi chiar milioane de ani, fără a se evapora sau infiltra. Apa fosilă este, de cele mai multe ori, urmarea unui eveniment geologic major, de genul unui cutremur de pămînt, care duce la „astuparea”, la acoperirea şi cumva chiar la sigilarea acviferului în cauză, care nu mai poate fi alimentat cu ape provenite din precipitaţii. Din nefericire, paleo-apele nu sînt surse regenerabile de apă, din motive mai mult decît evidente. Odată ce acviferul închis a fost spart prin forare, iar apa extrasă, acesta nu se mai poate realimenta, deoarece este în afara zonelor actuale cu pînze freatice. Extragerea apelor din „acviferele fosile” este cunoscută în hidrologie sub expresia de „mineritul apelor”. Dacă apa unui acvifer este extrasă prin intermediul unui puţ de mare adîncime, cu o rată care o depăşeşte pe cea de realimentare naturală (care, în cazul acviferelor fosile, este practic zero), pereţii acviferului colapsează în cele din urmă, formînd o depresiune subterană care afectează pînzele freatice din zona respectivă. (Va urma)

NICU PÎRLOG

Share |

Articol vizualizat de 632 ori

17 Sep 2011