Aşa vă place Istoria? Napoleon şi Goethe (IV)

„- Iată un efort ce ar putea fi ţinta cea mai de seamă a vieţii dumitale. În tragedia aceasta s-ar cuveni să se arate omenirii că Cezar ar fi putut clădi fericirea lumii, dacă i s-ar fi dat timpul să înfăptuiască planurile sale grandioase. Să veniţi la Paris. V-o cer cu tot dinadinsul”. Îl invită apoi pe Goethe la seara de teatru, unde va întîlni sumedenie de principi „- Îl ştiţi pe arhiepiscop? Ei, bine, astă-seară îl veţi vedea aţipind pe umărul regelui de Wurtemberg. Dar pe împăratul Rusiei? Poate să-i dedicaţi ceva în legătură cu Erfurt”. „- Niciodată n-am făcut o treabă de felul acesta, ca să n-am prilej de căinţă”. „- Pe vremea lui Ludovic al XlV-lea, marii noştri scriitori gîndeau într-alt fel”. „- Fără îndoială, Sire, dar cine poate şti dacă nu s-au căit?” Goethe răspundea mereu la fel de firesc, împăratul se arăta mulţumit, îşi tălmăcea răspunsurile pe limba lui, într-un chip mai răspicat, altfel decît aş fi putut-o face eu... Asculta cu multă vioiciune, da din cap, cum dai cînd te munceşte gîndul, ori zicea „da” şi „chiar aşa”... şi adăuga mai întruna : „Domnul Goethe ce părere are? Audienţa pe care Goethe şi Napoleon şi-au acordat-o unul altuia a ţinut mai bine de un ceas. Goethe, aşezat mai presus de Voltaire. Nu era oare o justificare a Sturm-und-Drang-ului germanic (Furtună şi Avînt - nota red.) gestul acesta făcut de stăpînul lumii, care, dintre toţi, îl alege tocmai pe Goethe şi-l cheamă la Versailles? Goethe s-a simţit, poate, un bard, urmaş al lui Homer. Norocul îl atingea în perioada cea mai rodnică şi mai luminoasă a vieţii lui. Un simplu scriitor - cum se socotea pe vremea aceea - se vede poftit de către stăpînul Europei, fără să fi spus, să fi scris sau tipărit un cuvînt, un singur cuvînt măgulitor despre dînsul. (Sfîrşit)

Fragment din romanul

„GOETHE, POVESTEA UNUI OM”, de EMIL LUDWIG

Share |

Articol vizualizat de 709 ori

04 Aug 2011