Aşa vă place Istoria? Napoleon şi Goethe (I)

O violenţă asemănătoare chemării sexelor atrage geniul către geniu - ca, în pustiul însingurării sale, să poată, în sfîrşit, întîlni un semen, ca orice altă făptură; nevoia de a se oglindi, dar şi curiozitatea, ambiţia şi bănuiala îl îmboldesc necontenit sa-şi caute o fiinţă pe măsură, însă ferit, cu un picior tras îndărăt, gata să fugă. Nu alta este căutarea şi teama omului stăpînit de demon, tot atît de singur cum este geniul. Goethe, purtînd într-însul şi pe unul şi pe altul, a aşteptat zadarnic 40 de ani şi mai bine... Cînd se iveşte Bonaparte, îl captivează îndată, cu toate că firea nu-l îndemna să admire peste măsură acţiunile războinice; pe Cezar ori pe Frederic cel Mare îi stima ca administratori, mai curînd, decît în calitatea lor de căpitani de oşti.

Două lucruri, însă, l-au cucerit la tînărul erou: nemăsura în fapte, nemăsura în izbînzi. Cu toate că n-a rîvnit-o niciodată, Goethe admira puterea, tot aşa cum nu putea suferi anarhia. Iată dovada cea mai sigură a genialităţii concepţiei lui despre geniu şi Istorie: aşază geniul înnăscut mai presus de ordinea moştenită şi se împătimează pentru cel mai de seamă selfmademan pe care epoca l-a născut alături de el. „Napoleon - a rezumat cîndva -a căutat virtutea şi, cum nu putea fi găsită, i s-a dăruit puterea”. Judecata lui, descătuşată de pasiunile epocii, nu îi îngăduie să vadă în geniu decît o forţă superioară, de aceea îi aseamănă cu fatum (soarta); dreptatea poetică e un lucru absurd, spune el, Napoleon îşi dă prea bine seama de tragicul adevăr, de injustum, şi preia rolul de fatum. Într-o zi, cînd se aduce vorba despre geniu şi morală, Goethe îi situează pe meteori de felul acesta în afara tărîmului etic, arată că acţiunea lor e asemănătoare apei ori focului; un zeu, zice el, nu poate fi pus în cumpănă decît cu alt zeu. Ajuns în puterea vîrstei, tot ceea ce spune despre geniu o spune cu gîndul tainic la Napoleon cînd este vorba despre fapta ce nu cunoaşte limite şi cu gîndul la sine cînd este vorba de creaţia spirituală. Pe plan pur psihologic, înrudirea lor spirituală a îngăduit poetului să-l înţeleagă deplin pe Napoleon. Cînd află ce a spus acesta în Insula Elba: „Ceea ce am căutat întruna a fost minunea, patima mea a fost să înving orice greutate”, el scrie: „Napoleon îşi atribuie însuşirile cele mai deosebite: căutarea miracolului este însuşirea firească a poetului; plăcerea de a înfrunta obstacolele, aceea a matematicianului”. Iată, în cîteva rînduri, o schiţă de caracter, în care Goethe găseşte o explicaţie logică a declinului lui Napoleon: cine l-ar fi putut doborî pe Napoleon, dacă nu înstăpînirea imaginaţiei asupra spiritului matematic, simbolizată prin campania din Orient, în stilul lui Alexandru, unde, pentru întîia oară, lipsea cifra de la bază? (Va urma)

Fragment din romanul

„Goethe, povestea unui om”,

de EMIL LUDWIG

Share |

Articol vizualizat de 683 ori

01 Aug 2011