Aşa vă place Istoria? Mayerling, sinucidere sau crimă (II)

Istoria singură impune versiunea serioasă a unui eveniment înscris în lunga litanie a ceasurilor întunecate de la sfîrşitul Imperiului Austro-Ungar pentru că, după Mayerling, lista dramelor dinastiei nu se încheiase, din nefericire... Soarta se înverşuna fără încetare asupra Habsburgilor după accesul la tron al lui Franz Joseph, dar nu era oare previzibil? Într-adevăr, închis la Hofburg, iarna, în castelul său de la Schonbrunn o dată cu ivirea primilor muguri, Franz Joseph, orbit de atotputernicia funcţiei sale imperiale, nu a prevăzut vînturile nefavorabile care au început să bată, după căderea lui Napoleon, asupra Vienei şi a provinciilor sale loiale, însetate de independenţă. Metternich încercase să-i deschidă ochii. Zadarnic. Abia se căsătorise cu Elisabeta de Bavaria, o Wittelsbach - cinematograful ne-a prezentat-o sub înfăţişarea lui Romy Schneider, iar televiziunea, sub cea actriţei Arielle Domsballe -, şi vulturul bicefal avea să vadă abătîndu-se asupra statelor sale o succesiune de furtuni şi de drame, care au lăsat cumplite sechele Secolului XXI. Iar reducerea lor într-un viitor apropiat rămînea improbabilă. Dezmembrînd, pe covoarele verzi de la Versailles, Imperiul Austro-Ungar, învingătorii din 1919 au deschis în mod inconştient larg porţile speranţelor neîmplinite, au trezit antagonismele naţionale şi religioase. Au avut iluzia că seamănă sămînţa păcii, dar nu au făcut decît să culeagă fructele intoleranţei. Crezînd că răstoarnă prinţi idolatrizaţi sau respinşi, imuni la sentimentele patriotice legitime sau rebeli, au stîrnit violenţa pe pămînturi pe care Secolul XX le-a transformat fără întîrziere în cimitire. Să denunţăm impostura de la Mayerling înseamnă să înţelegem făgaşurile în care Franz Joseph avea să-şi afunde poporul, după războiul franco-prusac din 1870-1871. Totul a început în 1866, cu un sfert de secol înainte de moartea lui Rudolf, moştenitorul tronului. 1866 - anul decisiv, care punea capăt imperialismului Habsburgilor, datînd din 1273. Bismarck, primul-ministru al kaizerului Wilhelm I, din 1862, era convins - pe bună dreptate - că Franţa lui Napoleon al III-lea nu avea să mai reziste mult timp loviturilor armatei prusace, dar că va întîmpina mai multe dificultăţi în restabilirea importantului echilibru european sub tutela Confederaţiei Germaniei de Nord cu Imperiul Austro-Ungar. Obiectivul declarat al unei Europe danubiene se dovedea pentru acest om autoritar, care se revolta împotriva oricărei obligaţii sociale de progres, dificil de realizat. Cum să constituie o vastă Mitteleuropa germanică, de unde să fie excluse comunităţile care nu vorbeau limba lui Goethe? O ipoteză care însemna independenţa Ungariei, a cărei coroană ţinea de Viena, şi supunerea totală a cehilor, reduşi la starea de colonizaţi de către Marea Germanie. O provocare pe care Franz Joseph nu o putea tolera. Chiar dacă la Viena se vorbea nemţeşte şi dacă limba oficială de la Praga rămînea cea a lui Schiller, era exclus ca Austria să devină anexa unei Europe sub conducere prusacă. Deşi existau legături de familie între Hohenzollerni şi Habsburgi, echilibrul politic ţinea de un fir de aţă. Dar dacă, de secole de-a rîndul, în ciuda cîtorva rebeliuni sau revoluţii, popoarele aveau obiceiul să suporte, uneori bombănind, deciziile prinţilor care-i guvernau, din 1789 şi, mai ales, 1848, mentalităţile evoluaseră. Pe lîngă veleităţile de independenţă ale etniilor supuse Vienei, austriecii de sorginte germană făceau ei înşişi presiuni asupra curţii, pentru ca împăratul să nu accepte ceea ce ameninţa să restrîngă coroana Habsburgilor la un şir redus de perle aflat la marginea de jos a coroanei triumfătoare a familiei Hohenzollern. Pe malurile Dunării, la mijlocul Secolului al XIX-lea, în ciuda autorităţii lui Franz Joseph, o clasă intelectuală strălucită îşi manifesta prin toate modalităţile - scrieri, reuniuni şi alte acţiuni - ostilitatea faţă de o aroganţă prusacă pe care austriecii de origine germană trebuiau să o refuze. În ciuda antagonismului care îi opunea pe aceşti intelectuali autocraţiei lui Franz Joseph, ei îşi exprimau dorinţa de a se desprinde de prusaci. Antimilitarişti din fire mergeau pînă la a reclama printre ei prezenţa celei mai populare dintre căpeteniile militare, mareşalul Radetzki, ostil hegemoniei germane. (Va urma)

CLAUDE MOSSÉ

Share |

Articol vizualizat de 587 ori

07 Sep 2011