Aşa vă place Istoria? Ecaterina cea Mare - adică Mare Curvă... (I)

Ecaterina cea Mare, Ecaterina impudica, Ecaterina modelul „despoţilor luminaţi” şi împărăteasa milioanelor de iobagi. Protectoarea filozofilor şi adversara înverşunată a Revoluţiei Franceze. Ecaterina apărătoarea ortodoxiei, dar şi Ecaterina cea desfrînată. Una dintre suveranele cele mai libertine din Istorie. S-a spus orice despre Ecaterina, s-a inventat orice, amestecîndu-se într-o singură legendă sîngele, tămîia şi sexul. Dar împărăteasa cu o mie de amanţi a fost şi o mare femeie de stat. Era o figură de o complexitate infinită, rînd pe rînd sfîntă şi ucigaşă, augustă şi lascivă. Puţine personaje cumulează atîtea contradicţii. Şi aceasta, începînd cu originea ei: cea mai rusoaică dintre ţarine era nemţoaică. Născută la Stettin, în Pomerania, la 2 mai 1729, Sofia-Augusta-Frederica de Anhalt-Zerbst era fiica unui prinţ de rangul doi, general guvernator în slujba Prusiei. La numai 15 ani, este logodită cu vărul său, Charles-Frederic de Holstein-Gottorp. Şi acesta este german, dar, după mamă, este nepotul lui Petru cel Mare. De aceea, Ţarina Elisabeta îl desemnase să-i succeadă la tronul Rusiei, sub titlul de Marele Duce Petru.

„Inima mea nu presimţea o mare fericire, notează viitoarea Ecaterina II în cartea sa de memorii. Mă bazam numai pe ambiţie. Există în adîncul sufletului un nu-ştiu-ce care nu m-a lăsat nici o clipă să mă îndoiesc că, într-o bună zi, voi deveni împărăteasa suverană a Rusiei, prin mine însămi.” După căsătoria celebrată în 1745, Sofia este rebotezată în ritul ortodox, primind numele de Ecaterina Alexeevna, iar contractul de căsătorie stipulează că-i va succeda soţului, dacă acesta va muri fără să aibă moştenitori. Tenace şi abilă, tînăra îşi pregăteşte momentul de glorie, mînată de visul său de mărire. Înainte de toate, se străduieşte să intre în graţiile împărătesei Elisabeta, o femeie bărbătoasă şi geloasă, grosolană şi beţivă, care nu o scăpa nici o clipă din ochi.

Ecaterina studiază ca autodidactă. Citeşte Tacit, Plutarh, Machiavelli, Montesquieu, dar şi cartea Les Dames galantes a lui Brantôme. Deşi va păstra permanent un accent puternic, se vrea mai rusoaică decît viitorii săi supuşi şi o practicantă ortodoxă desăvîrşită. În schimb, soţul ei va rămîne ataşat cu înverşunare de rădăcinile sale germanice. Crud şi infantil, incult, cu chipul mîncat de vărsat de vînt, Petru este mai tot timpul beat, creşte o haită de cîini în propriul dormitor şi se joacă cu soldăţei de plumb. Vreme de 7 ani se va dovedi incapabil să-şi consume mariajul.

„Vedeam prea bine că Marele Duce nu mă prea iubea, povesteşte Ecaterina cu indiferenţă. La 15 zile după nuntă mi-a declarat din nou că era îndrăgostit de domnişoara Carr, o domnişoară de onoare a Maiestăţii sale imperiale. Sincer vorbind, îmi spuneam chiar că, alături de acest bărbat, voi fi cu siguranţă foarte nefericită.” Ea va adăuga mai tîrziu, ca pentru a-şi justifica infidelităţile: „Întotdeauna este vina soţului dacă nu este iubit, pentru că, sincer, eu l-aş fi iubit foarte mult pe al meu (...) dacă ar fi avut bunătatea să-şi dorească acest lucru”.

Dîndu-şi seama că Marele Duce are probleme de natură sexuală, bătrîna Elisabeta ia în cele din urmă decizia că imperiul are nevoie, cu orice preţ, de moştenitori şi face apel la bisturiu pentru a-1 lecui pe Petru de fimoză. Totuşi, pentru mai multă siguranţă, Ecaterina este încurajată să-i găsească - pentru „binele statului” - un înlocuitor cu o virilitate mai puţin problematică. Acesta va fi contele Serghei Saltikov, un şambelan tînăr şi vivace: „Era frumos ca lumina soarelui, mărturiseşte Ecaterina. (...) Nu ducea lipsă nici de spirit, nici de acel amestec de cunoştinţe, maniere şi intrigi care se poate însuşi trăind în lumea bună şi, mai ales, la curte. (...) Am rezistat toată primăvara şi o parte din vară”. Drept urmare, este dificil de ştiut dacă viitorul Ţar Pavel I, născut pe 20 septembrie 1754, este fiul contelui sau al Marelui Duce.

„Dumnezeu ştie cu cine tot rămîne însărcinată soţia mea...”, va spune Petru la un moment dat. Astfel, se pare că Ana, născută în 1757, ar fi fiica lui Stanislas Poniatowski, un nobil polonez, care nu întîrzie să ocupe locul lăsat liber de nestatornicul Saltikov. Anul următor, o nouă stea va străluci pe firmamentul sentimental al Ecaterinei, care îşi descoperă „o poftă nesăţioasă de delicii şi de voluptate”. Locotenentul Grigori Orlov este deja un seducător recunoscut. Nici el, nici fratele său, Alexis, nu au scrupule şi nici cine ştie ce avere. Aceştia doi îşi vor împărţi favorurile protectoarei lor, executîndu-i planurile murdare şi fiindu-i alături în ascensiunea către puterea supremă.

Pe 5 ianuarie 1762, Elisabeta îşi dă sufletul. Astfel se încheie descendenţa veritabilă a Romanovilor, care deţinuseră puterea timp de un secol şi jumătate. Soţul Ecaterinei devine ţar, cu numele de Petru III. Foarte curînd, nobilimea îl va urî din cauza admiraţiei totale pe care o nutreşte faţă de regele Prusiei, Frederic II. Se zvoneşte chiar că vrea să-şi alunge soţia şi să o închidă într-o mînăstire. Ambasadorul Franţei, Breteuil, cunoscîndu-i caracterul şi marele curaj, prezice că Ecaterina „va folosi la un moment dat mijloace dure”. Ea însăşi nu se sfieşte să anunţe: „Am hotărît fie să domnesc, fie să pier”. De fapt, împărăteasa pune la cale o conspiraţie care să o aducă pe tron. Ştie că se poate bizui pe cler, pe armată şi pe înalta aristocraţie. Pe 9 iulie 1762, trei regimente ale Gărzii Imperiale se răzvrătesc şi depun imediat jurămîntul faţă de Ecaterina „pentru apărarea credinţei ortodoxe şi pentru gloria Rusiei”. La 33 de ani, obscura prinţesă din Stettin şi-a atins scopul. Petru III abdică, abandonînd „povara puterii precum un copil trimis la culcare”. O săptămînă mai tîrziu, fostul suveran va fi otrăvit şi apoi sugrumat la reşedinţa sa de la Ropşa, în apropiere de Sankt-Petersburg.

Autorul acestui asasinat este, fără îndoială, unul dintre fraţii Orlov. Să fi fost oare implicată Ecaterina? Se pare că a fost pusă în faţa faptului împlinit şi că a simulat o dezaprobare plină de oroare. De fapt, moartea lui Petru III îi lua o mare piatră de pe inimă. Vinovaţii, departe de a fi pedepsiţi, sînt copleşiţi cu bogăţii şi cu onoruri.

„În dorinţa de a păstra tronul pe care-1 uzurpase, rezuma unul dintre biografii săi, Ecaterina fu obligată să şi-i apropie pe complicii ei: prin crima lor, aceştia îşi cumpăraseră impunitatea.” Ea însăşi încearcă să se justifice, într-o scrisoare către Poniatowski: „Aveam de ales între a pieri împreună cu el, sau din cauza lui, şi a mă salva pe mine, pe copiii mei şi poate chiar statul de la naufragiul spre care-1 duceau capacităţile morale şi fizice ale prinţului.” (Va urma)

PHILIPPE DELORME

Share |

Articol vizualizat de 1339 ori

27 Aug 2011