Zeii şi Pigmeii (I)

MOTTO 1 , „Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul. HOMER („Iliada“)

MOTTO 2 : „Un singur om, Sire, se poate face vinovat pentru nenorocirile atîtor milioane de oameni?!“. JACQUES PIERRE BRISSOT („A II-a scrisoare a unui girondin către Împăratul Austriei, Iosif al II-ea, după răscoala din Transilvania anului 1784“)

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE

MEMBRII ŞI SIMPATIZANŢII P.R.M.

Iubiţii mei fraţi români, mă văd nevoit să vă adresez această epistolă, pentru că unii dintre voi nu ştiţi ce se întîmplă la Bucureşti, iar relatările de numai cîteva secunde, ale Televiziunii, mai mult sporesc confuzia. Aţi aflat, cu toţii, de vînătoarea declanşată împotriva mea şi a partidului pe care, alături de regretaţii mei prieteni, Eugen Barbu şi Mircea Muşat, l-am întemeiat în vara anului 1991. Pornită timid, cu cîteva atacuri răzleţe, încă din acea perioadă a începuturilor, vînătoarea asta a devenit în ultimele săptămîni de-a dreptul sălbatică, transformîndu-se într-o autentică prigoană, la care îşi ung şi îşi mîngîie puştile şi unele forţe străine, ceea ce arată limpede amploarea coaliţiei antiromâneşti. Personal, eu nu sînt surprins de cabala asta sinistră, mă aşteptam la ea şi o anticipam. Luaţi colecţia revistei noastre şi veţi vedea că periodic am tras alarma cu privire la vînzarea de ţară, la jefuirea bogăţiilor naţionale şi la slăbiciunea condamnabilă a instituţiilor fundamentale ale Statului, Parlament, Preşedinţie, Guvern, Justiţie, şi veţi identifica izvoarele urii acumulate, în timp, împotriva mea. „România, sat fără cîini“, acest adevăr dureros, pe care l-am aşezat ca titlu deasupra unui articol şi a unui poem din anul 1990 (devenit, ulterior, cîntec) se păstrează şi astăzi, dramatic, şi poate fi constatat la tot pasul. I-a fost dat acestei Epoci mafiote să bată recordurile la toate nenorocirile: la prăbuşirea nivelului de trai, la mizeria satelor şi a oraşelor, la criminalitate, prostituţie şi droguri, la jefuirea Patrimoniului Naţional, la şomaj. La nesiguranţa zilei de mîine, la ameninţarea integrităţii teritoriale, la trădarea de ţară, la umilirea în faţa controlorilor străini. La absolut toate acestea se înregistrează cele mai alarmante cote în cei 10 de ani care au trecut de la încheierea războiului. Mă cunoaşteţi de ceva vreme şi ştiţi că, departe de a avea nişte ochelari cu care să văd totul în negru, am căutat, fie în presă, fie de la tribuna Parlamentului, să combat viziunile catastrofice şi să invit la răbdare, prudenţă şi optimism. Dar atitudinea asta, a mea, ca şi bruma de stabilitate asigurată de partidul nostru, au fost intepretate ca un cec în alb, ca o perdea de protecţie pentru ca unii să-şi bată joc de ţara aceasta, pe mai departe. Iar toate semnalele noastre, repetate pînă la disperare, au fost interpretate ca acţiuni populiste, menite să capteze electoratul, ceea ce demonstrează imaturitatea Puterii şi a Opoziţiei. Astăzi, pojghiţa asta fragilă, de gheaţă, s-a spart, sub povara minciunilor, a tîlhăriilor şi a celor 34 de biruri cu care e impozitat poporul. Născut şi crescut într-o casă de oameni cinstiţi, care au cîştigat o bucată de pîine cu sudoarea frunţii lor, eu nu puteam proceda altfel decît am procedat. Atît prin zestrea genetică imposibil de reprimat, cît şi prin educaţie, eu sînt un duşman neîmpăcat al hoţiei şi al ipocriziei, al nedreptăţii şi al neruşinării de a răstigni, la nesfîrşit, un Neam. Fireşte, o asemenea fire năvalnică nu mă recomandă pentru profesia de politician - aşa e, tezaurul de înţelepciune al umanităţii e plin de maxime şi aforisme despre murdăria politicii şi curvăsăria politicianului. O bună parte din voi m-a onorat cu titulatura de Tribun, dar ştiu eu dacă o merit? În orice caz, Tribunii au avut o soartă tristă în ţara asta, amintiţi-vă numai de atragerea, prin vicleşug, a Tribunilor lui Avram Iancu, pe nume Petru Dobra şi Ion Buteanu, care au fost ucişi de maiorul maghiar Hatvani, în primăvara lui 1849. Puşlamalele presei şi ale politicii mă acuză că îmi atribui o importanţă mai mare decît am, dar voi ştiţi bine că nu sînt genul de om, ba chiar în cîteva rînduri am vrut să mă retrag din viaţa publică şi să suprim cele două reviste, tocmai din dorinţa de a se mai calma întrucîtva spiritele. Care a fost reacţia voastră? Nu numai că nu m-aţi împiedicat, dar m-aţi somat să mă întorc la treabă, argumentînd că eu nu-mi mai aparţin - că sînt al vostru, şi că nici revistele nu mai sînt ale mele - ci ale ţării. În concluzie, cum atît de plastic scria un român înfuriat, „ar fi bine să-ţi bagi minţile-n cap, Vadime, fiindcă nu eşti singur şi avem nevoie de tine”. Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă! Totuşi, m-aş bucura dacă aţi înţelege că eu nu sînt un robot, sînt un om din carne şi nervi, din sînge şi simţuri, nu ştiu dacă biata natură umană poate (biologic vorbind) să reziste la atîtea atacuri bestiale. Adevărul este că oamenii au început de vreo 6 ani să se uite la televizor şi să se joace la telecomandă: „Ia să vedem noi ce se mai întîmplă în ţară şi în lume?! Ce scandaluri au mai fost în Parlament? Ce trăznăi au mai făcut udemeriştii? I-au ridicat imunitatea lui Vadim? Dar Gherman şi Năstase au dat casele înapoi? Şi cu Elţîn ăsta, care-o mai fi situaţia, fiindcă noi avem impresia că el e ca Lenin, mort de cîţiva ani buni, dar ne păcălesc ruşii?!“. Şi uite-aşa schimbă oamenii canalele şi programele, „privitori ca la teatru“, vorba lui Eminescu, bucurîndu-se de tihnă şi de viaţă, sau indignîndu-se (nu pentru multă vreme, fiindcă un pahar de zaibăr sau o bere rece poate stinge jerăgaiul oricărei revolte, viaţa merge înainte, ce Dumnezeu!). Şi uite tot aşa, în mijlocul unei laşităţi aproape generale, eu mă bat cu toate liftele, ruinîndu-mi tinereţea şi viaţa, crucificîndu-mi familia şi devenind o ţintă vie pentru toţi nemernicii care şi-au făcut un scop în viaţă din plăcerea sadică de a mă lovi pe mine, zi şi noapte. Nu credeţi, dragii mei prieteni, că am treburi mai bune de făcut? De pildă, eu fac de cîţiva ani buni (mai degrabă răi) exact ceea ce nu mi-aş fi închipuit niciodată că voi face în viaţă: aş vrea să mă bucur de copiii pe care mi i-a dat bunul Dumnezeu (dar nu pot, fiindcă mă mă întorc uneori la 4 dimineaţa de la tipografie şi, cu zgura din sufletul meu chinuit, nu mai am starea de spirit să mai jubilez la gînguritul şi drăgălăşeniile lor); aş vrea să scriu şi să tipăresc o carte de poeme creştine, în memoria preaiubiţilor mei părinţi, să-mi strîng un volum de aforisme şi altul de discursuri, să mă încumet la travaliul unui roman puternic, al societăţii româneşti din acest veac (dar nu pot s-o fac, pentru că trebuie să respir acelaşi aer, în Parlament, cu unii care au ucis copii cu maşina, ori cu nişte puşcăriaşi de drept comun, care pozează în  dizidenţi anti-comunişti, sau cu nişte isterici irecuperabili, care îşi fac potecă, de trei ori pe zi, spre microfon, pentru a mă împroşca, inuman, cu dejecţiile minţii lor de rataţi); aş mai vrea să-mi iau familia şi prietenii intimi, să se deplasăm cu maşinile pe Valea Oltului, pe la mînăstirile Moldovei, pe la Peştera Sfîntului Andrei din Dobrogea, pe la salba de schituri ortodoxe ale Transilvaniei, iar la casetofonul din bord să ascult Mozart, şi Beethoven, şi Chopin, şi „Călătorie de Iarnă“ de Schubert, şi „Poema Română“ de Enescu, şi „Dansul Focului“ de Manuel de Falia, şi atîtea alte bijuterii muzicale (oh, ce utopie, dar unde mă trezesc?, înapoi, la galere, trebuie să dau răspuns hingherilor de presă de la „Evenimentul zilei“, „România liberă“, „Ziua“, „Cotidianul“ şi de la alte oficine antiromâneşti, care iar au mai inventat ceva pa seama mea, eu fiind singurul om din Istoria României care a fost, în acelaşi timp, instigator la război civil şi la purificare etnică, antisemit şi antimaghiar, plătit de Moscova, dar şi de ambasadorul Irakului, moşier şi proprietar de lacuri, exploatator al ţăranilor, poetul de curte al lui Ceauşescu - deşi nu l-am cunoscut pe acest om în viaţa mea, nici mîna nu i-am strîns-o - turnător, ba cu plată, ba benevol, la Securitate, violator al propriei mele mare, fiu de legionar ţigan din Obor, măscărici, bufon, creaţie, ba a Elenei Ceauşescu, ba a lui Ion Iliescu, ba a lui Petre Roman, în fine, derbedeu, paranoic şi nebun de legat, care, aşa după cum declara zilele trecute Agenţiei AM Press un individ cu apucături de călău, pe nume Gheorghe Alexandru Dinică, preşedintele Organizaţiei Luptătorilor din Decembrie - OLD ‘89, ar trebui să stau în, închisoare „chiar şi un mileniu“). Frumoase perspective, nimic de zis! Aş deveni cel mai celebru prizonier al tuturor timpurilor, depăşindu-l ca vîrstă chiar şi pe biblicul Matusalem, cu cei 900 de ani ai săi! Dar, să nu uităm că în ţara aceasta s-a scris la fel de urît şi iresponsabil şi despre oameni cu mult mai importanţi decît noi toţi: Mihai Eminescu era numit, în publicaţiile liberale ale epocii sale, un vagabond cu cap pătrăţos, de bulgar, un hoţ de mobilier şi un nebun sadea (şefii liberalilor au intervenit chiar, pe lîngă patronii ziarului „Timpul”, să-l mai potolească pe poetul incomod, care îi adusese la exasperare), pe urmă Titu Matorescu a fost tîrît într-un proces de imoralitate, Nicolae Iorga mărturisea, în „Memoriile” sale, că e insultat sistematic ca „bolşevic”, Vasile Pârvan a fost pălmuit în plină stradă de un primitiv, Caragiale s-a văzut hărţuit prin tribunale ca un plagiator ordinar, Ionel I.C. Brătianu era acuzat, în perioada neutralităţii, de trădarea intereselor naţionale, fiind ameninţat cu moartea etc. Avem, cum s-ar spune, tradiţii. Nu spun prin asta că m-aş plasa în descendenţa ilustrelor spirite amintite, dar - fie că le place unora, fie că nu le place - am creat un partid şi un fenomen de massă, care reprezintă repere importante în existenţa contemporană a României. Iată de ce am aşezat ca Motto al acestei epistole întîiul vers al Epopeii „Iliada“ de Homer: „Cîntă, Zeiţă, mînia ce-aprinse pe Ahil Peleianul”. Fiindcă sub semnul mîniei stă toată lupta mea din ultimul timp, în condiţiile jefuirii şi paralizării ţării. Parcă toate murdăriile Veacului s-au adunat acum, la sfîrşitul său, revărsîndu se în obrazul meu. De fapt, ce deranjează atît de mult la mine? Ceea ce spun - sau modul în care o spun? Nici un om normal şi onest n-a comentat pînă acum adevărul spuselor mele, iar cei care, cu jumătate de gură, s-au mai pomenit îndrugînd nişte acuze şi pretexte, s-au făcut de rîs. În virtutea unui instinct politic care n-a dat greş pînă acum, am pus diagnostice exacte mişcării teroriste UD.M.R., puseelor monarhice anacronice, spiritului revanşard şi reacţionar al unei Opoziţii străine de interesele Neamului, nemăsuratei lăcomii a unor evrei, caracterului necinstit şi antiromânesc al presei mercenare, precum şi Mafiei care tinde să sufoce România. Nu-mi place să-mi arog vreun merit, dar dacă s-a trezit la viaţă conştiinţa românească, aceasta s-a datorat, în bună măsură, nu „oratorilor” sau „ziariştilor” P.D.S.R.-ului, care sînt ca şi inexistenţi, ci din cauza noastră, a acelora care, slujind fenomenul „România Mare”, slujesc Patria. Îşi poate imagina cineva cum ar fi arătat peisajul politic şi publicistic al României fără noi? Cum ar fi jucat ungurii ceardaşul pe mormîntul Transilvaniei? Ce raiduri tot mai agresive şi rapace ar fi făcut suita înfometată a lui Mihai de Hohenzollern? Cîte zeci de mii de proprietăţi ar fi căpătat toţi aventurierii internaţionali, în temeiul unei odioase culpabilizări a Armatei Române, a Poporului Român, a României întregi? Reflectaţi, rogu-vă, la toate acestea. Şi, drept mulţumire, ce am primit noi în schimb? Haita i-a lăsat în pace pe Ion Iliescu, Silviu Brucan, Virgil Măgureanu, Petre Roman, Gelu Voican şi pe toţi cei care au pus mîna pe Putere prin acele diabolice scenarii din decembrie 1989 - repezindu-se asupra noastră. Şi aşa am devenit noi, patrioţii români, „extremişti”, şi „xenofobi”, şi „antisemiţi”, iar şefii teroriştilor care au ucis copii nevinovaţi, precum şi marionetele Opoziţiei, mînuite şi plătite din străinătate, s-au metamorfozat în democraţi, europeni, toleranţi, militanţi pentru binele ţării. Mai mare şarlatanie nici că se putea născoci! Adică noi, românii, la noi acasă, care ne opunem din răsputeri pretenţiilor aberante ale U.D.M.R.-ului, referitoare la sfîşierea teritorială a României, sîntem nişte barbari şi extremişti, de nu ne mai suportă Europa - în timp ce udemeriştii şi cozile de topor româneşti sînt expresii înalte ale democraţiei!  (va urma)

Text reprodus din revista „România Mare“,

 nr. din 3 nov. 1995

Share |

Articol vizualizat de 1206 ori

01 Apr 2011