REDEFINIREA REVOLUŢIEI Timişoara şi condiţiile invaziei străine (II)

Generalul consideră că întîlnirea pe care a avut-o cu muncitorii de la ELBA a fost decisivă pentru hotărîrile pe care le-a luat ulterior. E de presupus că ceea ce nu înţelegea la început s-a clarificat în cursul acestui dialog vociferat şi confuz. Muncitorii au reproşat Armatei că a tras în oameni. Generalul a afirmat că Armata a tras în sus, nu în oameni. Le-a reproşat că şi-au distrus oraşul. Replica, foarte importantă, a fost: „Nu noi! Nu noi!”, prin care generalul a înţeles că timişorenii se delimitează net de cei care incendiaseră şi distruseseră clădirile oraşului. Muncitorii au cerut apoi să plece Armata. Generalul le-a promis retragerea în cazărmi. În acel moment a apărut un pluton pentru acoperirea şefului Statului Major, care a fost trimis imediat înapoi. La ELBA, ne spune generalul Guşe, s-a auzit pentru prima dată lozinca: „Armata e cu noi!”. Şi din acel moment a devenit lozinca Timişoarei, din 19 decembrie, la prînz. Un singur glonţ s-a mai tras, întîmplător, de pe un TAB. ELBA l-a convins pe generalul Guşe că poziţia muncitorească trebuie luată în serios. Comunică acest lucru la Judeţeana de partid, generalilor Ion Coman şi Victor Stănculescu, şi apoi de la Comandamentul Diviziei dă ordinul de retragere a TAB-urilor din intersecţiile importante, iar unităţilor din stradă să lase loc liber demonstranţilor. Ca militar, şeful Statului Major vroia să prevină incidente inutile, iar socialmente vorbind, orice reprimare a unei atmosfere autentic revoluţionare ar fi produs o explozie. Un ordin dat şefului sectorului militar al C.F.R. a oprit mai multe trenuri cu civili aduşi din Oltenia, pentru represiune. Aceşti civili, trimişi din Oltenia pe post de ciomăgari, au fraternizat însă cu localnicii. Preocuparea generalului Guşe a fost, din 19 decembrie, de a menţine un climat paşnic şi de a nu lăsa să ajungă arme de foc la civili. O cerere de ajutor militar, venită de la Judeţeana de partid, este lăsată fără răspuns.

Pe 20 decembrie, la Timişoara se defila paşnic, cu drapele şi cu lozinci anticeauşiste. Aceasta, după generalul Guşe, este data revoluţiei române. Seara, Ceauşescu va citi la televizor comunicatul de alertă, care însă cădea pe un alt teren decît cel precedent. La Timişoara, demonstranţii călătoreau pe TAB-uri. „Armata e cu noi!”, strigau timişorenii. Declaraţiile generalului Guşe ne fac să înţelegem de ce timişorenii revendică prioritatea gestului revoluţionar.

„Conform legii, eram trădător, declară generalul Guşe. Ceauşescu nu căzuse încă, şi nici sistemul comunist. Mi-a fost greu să aleg între popor şi Ceauşescu, dar am ales.” Existenţa morţilor îl determină pe generalul Guşe să ceară comandanţilor de unităţi din oraş să răspundă cine a tras, fără a obţine clarificări. Încercarea de a alcătui o evidenţă a morţilor şi a răniţilor s-a izbit de împotrivirea Judeţenei de partid, ca nefiind o problemă de competenţa Armatei. Ulterior, generalul Guşe a aflat de transportarea şi incinerarea unor morţi de la Timişoara. „Cine avea interes să facă să dispară oamenii ucişi de Armată?”, se întreabă generalul. Concluzia este că nu era vorba de oameni ucişi de Armată. Toate acestea se petreceau pe fondul unei dezinformări de proporţii din afara ţării, de unde veneau ştirile unor omoruri în massă, fără precedent. Generalul Guşe atrage atenţia că autorii zvonurilor privind implicarea Armatei în omoruri în masă nu cunosc adevărata forţă de şoc a Armatei. Micile proporţii ale pierderilor de vieţi omeneşti arată tocmai neimplicarea Armatei. În noaptea de 21 decembrie, Judeţeana de partid timişoreană dă ordinul alcătuirii unui plan de capturare a conducerii Revoluţiei din sediul Operei, atît Armatei cît şi Securităţii, în colaborare. Întocmirea planului a fost tergiversată pînă în dimineaţa zilei de 22 decembrie, cînd la Timişoara ajunge ştirea morţii „trădătorului” Vasile Milea, general, ministru al Forţelor Armate din România. Din acest moment, generalul Guşe, ca înlocuitor automat ai ministrului mort, trebuie să se prezinte la post în Bucureşti.

Două chestiuni mai apar în dialogul Guşe-Coruţ. Mai întîi, prezenţa armelor la civili. Ele n-au ieşit din depozitele Armatei. Cine le-a pus în mîna celor din stradă? Posibilitatea elucidării există, după cei doi interlocutori, prin apelul la casetele video, unde sînt filmaţi civili înarmaţi. Firul anchetei poate începe de aici.

A doua chestiune gravă, conturată de la Timişoara pentru generalul Guşe, este aceea a posibilei invazii. Amploarea diversiunii, decalajul dintre realitate şi prăpăstioasele zvonuri şi informaţii difuzate de unele posturi de Radio şi Televiziune străine constituiau, după generalul Guşe, un climat propice unei acţiuni militare dinspre exterior. În încercarea de a stabili un plan operativ de apărare, şeful Marelui Stat Major se izbise la Timişoara de absenţa informaţiilor militare, iar lipsa informaţiilor militare se datora absenţei ataşaţilor militari români în diverse capitale limitrofe. Absenţa ataşaţilor militari era consecinţa tergiversării numirii lor. Punctul nevralgic : cabinetul 2 - Elena Ceauşescu şi consilierii cabinetului. Sabotajul, consideră generalul Guşe, era chiar în Comitetul Central. Pînă la interviul generalului Guşe, Timişoara a fost obiect de controversă. Deşi „Reportaj cu sufletul la gură”, cartea de interviuri despre Timişoara revoltată, redactată de Titus Suciu, dă indicii care duc la dezlegarea problemei, era nevoie de o mărturie hotărîtă a unui împricinat de seamă. Generalul Guşe confirmă că au existat două insurecţii la Timişoara. Una care a vizat destabilizarea oraşului prin devastări şi prin incendii, dar, mai ales, prin atacarea unor unităţi militare şi depozite de muniţii şi armament. Prima insurecţie a durat din 16 decembrie pînă în 19 decembrie. A doua insurecţie, care n-a avut caracter devastator şi care n-a atacat Armata, începe din 19 decembrie şi se contopeşte cu ridicarea ţării pe 22 decembrie 1989, scandînd lozinci politice, „Jos Ceauşescu!”. Cea de a doua este, din punctul de vedere al generalului Guşe, revoluţionară. Pentru generalul Guşe ziua revoluţiei rămîne ziua de 20 decembrie, cînd civilii au defilat la Timişoara pe TAB-uri şi au strigat: „Armata e cu noi!”. Mărturiile generalului Guşe le întăresc pe cele anterioare ale generalului Ion Coman, dintr-un interviu dat din închisoare. Diferenţa dintre cele două etape ale insurecţiei timişorene este subliniată şi de Ion Coman. Reiese faptul că în Timişoara, în perioada 16-19 decembrie, a fost, practic, situaţie de război. Centrul de greutate al interviului şefului Marelui Stai Major al Armatei Române - generalul Guşe a dat alerta militară pe care o trăieşte şi care i se impune. S-au atacat unităţile militare, atmosfera a fost de război, iar condiţiile interne, ca şi cele externe, erau prielnice unei invazii. Ca factor responsabil într-unul din organismele Tratatului de la Varşovia, generalul Guşe cunoştea dispunerea trupelor din Ungaria la graniţa de Vest a României şi a găsit de cuviinţă să conceapă încă de la Timişoara un plan minimal de operaţiuni de apărare. Războiul psihologic la care a fost supusă Armata la Timişoara, ca şi războiul electronic, desfăşurate simultan, adăugate la atacul unităţilor militare şi al steagului de luptă, i-au dictat şefului Statului Major al Armatei Române o circumspecţie maximă. Iminenţa invaziei externe i s-a impus, iar imaginea care l-a mobilizat a fost aceea a Cehoslovaciei din 1968. Această mărturie a generalului Guşe se opune frontal tuturor aserţiunilor după care evenimentele de la Timişoara au fost provocate de cauze exclusiv interne şi că acolo au acţionat numai timişoreni sau oameni din interiorul României. De aici decurg consecinţe importante pentru valabilitatea proceselor întemeiate pe acuzaţia de genocid, ca şi pentru legitimitatea unor persoane care au făcut carieră politică din decembrie 1989 încoace. De aici decurg şi liniile de forţă care pot sta la temelia unei reconstituiri biografice responsabile.

* * *

Evenimentele din decembrie 1989 au fost cruciale pentru România şi pentru evoluţia evenimentelor politice în Europa de Răsărit. Ele au avut un caracter complex, ridicînd numeroase semne de întrebare şi la fel de numeroase nedumeriri. S-au lansat variate ipoteze. Cei care au făcut-o primii au fost gazetarii occidentali. Le-au urmat gazetarii români, preluînd uneori ipotezele occidentale. Dificultatea descifrării tuturor componentelor mişcării din decembrie 1989 se amplifică prin politizarea excesiva a prezentării evenimentelor din decembrie, atît în România, cît şi în Europa. Teoria loviturii de stat a fost susţinută în Occident pentru a lovi în Puterea constituită în România. Prin contrast, i-a fost opusă teoria revoluţiei spontane. Ambele poziţii, viciate de interesul politic, produc confuzii şi mai mari asupra evenimentelor din decembrie.

O poziţie obiectivă poate extrage din mărturiile şi depoziţiile existente o imagine a insurecţiei foarte apropiată de realitate. Ea trebuie să ocolească, în primul rînd, tezele politice. Introducerea unei ordini minimale în expunerea evenimentelor poate da cele mai bune rezultate. Ea se poate obţine şi prin recapitularea şi analiza mărturiilor româneşti demne de luat în seamă, despre ceea ce s-a întîmplat atunci. Cheia evenimentelor stă în numeroasele informaţii din presa română, prea puţin cercetată de teoreticienii loviturii de stat sau ai revoluţiei. Pentru opinia publică românească, în stare să judece singură, devine important un bilanţ onest al evenimentelor. După 5 ani, sinteza întîrzie. Fapte politice ulterioare pot fi înţelese mai bine după elementara trecere în revistă a întîmplărilor din decembrie, dincolo de ceea ce a transmis Televiziunea Română. În plus, exista şi o pregătire a evenimentelor din decembrie în anii ’80, care se poate constata atît pe plan extern, cît şi pe plan intern. Necesitatea unei „redefiniri a revoluţiei” a fost evidentă pentru observatorii lucizi încă din ianuarie 1990. Chestiunea s-a pus însă clar la nivel teoretic, pornindu-se de la o chestiune practică, chiar în Parlamentul României. Fiind vorba de a judeca pe manifestanţii decembrişti din Harghita şi Covasna ca pe nişte simpli asasini, un reprezentant al UDMR a atras atenţia că procedînd astfel negăm sau redefinim revoluţia! Aceia au fost revoluţionari, susţinea parlamentarul maghiar, şi nu asasini. Mantaua revoluţiei devenea salvatoare. Dar chestiunea „redefinirii revoluţiei” se punea practic de oameni simpli, care întrevedeau falsul. Procesul criminalilor din Harghita şi Covasna a mers înainte. Revoluţia se redefinea prin aceasta. Ulterior au fost amnistiaţi. Optica asupra evenimentelor făcea un pas înapoi. Paginile pe care le prezentăm aici fac parte dintr-un volum despre evenimentele din decembrie, intitulat „Redefinirea revoluţiei” (cu subtitlul „Un război civil regizat”). Munca la această carte a fost întreruptă în toamna lui 1993, din motive de conjunctură. Actualitatea întreprinderii rămîne însă în picioare, motiv pentru care tipărim aceste pagini. Chiar dacă au apărut perspective şi informaţii noi, o imagine limpede a decembriadei şi componentelor ei diverse întîrzie. „Redefinirea revoluţiei” este necesară, ca simplu act de scriere detaşată a Istoriei. (Sfîrşit)

MIHAI UNGHEANU

Share |

Articol vizualizat de 1423 ori

20 Iul 2011