Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Politic
REDEFINIREA REVOLUŢIEI Timişoara şi condiţiile invaziei străine (I)
Existenţa unor casete video lămuritoare pentru multe din situaţiile petrecute în decembrie 1989 este cunoscută de multă lume. Într-o perioadă în care Televiziunea Română îşi zicea şi „liberă”, pentru a fragmenta şi a cenzura, probabil, mai liber informaţia asupra durelor evenimente din decembrie, a răzbit pe ecran un fragment de bandă video intitulată pompos „Noaptea generalilor”, în care şeful Statului Major român, generalul Guşe, respingea, în mod subliniat, ajutorul militar oferit de sovietici. Gesturile şi vorbele generalului sînt clare. Pelicula ne-a arătat-o. Indiferent de scopul cu care a fost programată pe micul ecran emisiunea prezentată de Petre Mihai Băcanu, telespectatorul român a reţinut o reacţie, care se potrivea foarte bine cu orizontul său de aşteptare: un general român refuzînd hotărît, într-un moment greu, ajutorul dubios al unui vecin făţarnic şi brutal. Era într-un moment în care se cultiva idila politică cu toate statele din jur, iar românii mai erau încă „poporul erou” al Planetei. Chestiunea cu ajutorul sovietic puiea să pară sau să nu pară importantă, după consumarea evenimentelor. Coroborată cu amintirea faptelor din decembrie, ştirea din acest film putea, însă, da de gîndit. Ceauşescu apăruse la televizor pe 20 decembrie cu un comunicat din care orice privitor neprevenit, aşa cum erau aproape toţi, înţelegeau că la Timişoara s-a tras în demonstranţi paşnici. Mitingul din 21 decembrie, din Bucureşti, se spărsese într-un mod neobişnuit şi incredibil. Mulţimea scursă din Piaţa Palatului se regrupa, la proporţii mai mici, în Piaţa Universităţii, în Piaţa Romană, în Piaţa Lahovary. Se ştie că s-au făcut arestări numeroase. Odată cu căderea serii, miliţia, scutierii, armata au executat un program de represiune.
La miezul nopţii, tancurile din Drumul Sării s-au deplasat către Piaţa Universităţii. Este neîndoielnic că s-a tras în mulţime, dar este greu de precizat, încă, de către cine. Cele mai informate organe de presă internaţionale erau, în seara zilei de 21 decembrie, TV Moscova şi „Europa Liberă”. Emisiunile „Europei Libere” se ocupau în primul rînd de Timişoara, radioteleviziunea sovietică fiind preocupată şi informată, în primul rînd, de evenimentele din Bucureşti. Expresiv este că televiziunea bulgară ţinea isonul celei moscovite, iar ştirile oferite de reacţiile pragheze în mass-media ne indică acelaşi model de lucru. Se comunicau mii de manifestanţi la Timişoara, mii de manifestanţi la Bucureşti şi cifre incredibile de morţi în ambele oraşe. Un film dat la TV Sofia şi TV Praga înfăţişa contururile cu cretă ale trupurilor celor căzuţi la Timişoara şi priveghiul camarazilor cu lumînările aprinse. Imagini difuzate la Praga scoteau în evidenţă tot lumînările comemorative pentru victimele inocente de la Timişoara, lumînări aprinse pe străzi în cadrul unui miting de doliu şi de solidaritate al studenţilor cehi.
Dimineaţa lui 22 decembrie părea a începe la Bucureşti sub alte auspicii, cu străzile golite, dar de la ora 8 dimineaţa ele vor deveni neîncăpătoare, oraşul fiind practic inundat de demonstranţi. Oameni apropiaţi puterii vorbeau, atunci, la orele dimineţii, de judecarea arestaţilor la Curtea Marţială. Incertitudinea a ţinut pînă la comunicatul morţii „trădătorului Vasile Milea”, ministrul Apărării Naţionale al României. A urmat fraternizarea armatei cu demonstranţii, civilii s-au deplasat în Bucureşti, după aceea, pe TAB-uri. La televiziune au pătruns aducătorii veştii că „tiranul a fugit”, iar pe ecran a fost văzut Mircea Dinescu, sfătuit de Ion Caramitru: „Mircea, fă-te că lucrezi!”. S-a constituit faimosul Consiliu al Frontului Salvarii Naţionale, care devine puterea politică provizorie, armata fiind alături de ea sau invers, F.S.N. fiind alături de armată. Conducătorul Securităţii române anunţă că ea este de partea noii puteri politice, dar apar, în seara zilei de 22 decembrie, „teroriştii” şi începe să se tragă. De aici înainte se pune problema unui ajutor extern, iar telespectatorii cu memorie bună îşi aduc aminte că problema solicitării ajutorului militar din partea U.R.S.S. s-a pus chiar pe postul de televiziune de reprezentanţi ai puterii politice provizorii. Incertitudinea situaţiei interne a plutit o vreme în aer, dar tot la televizor s-a spus că generalul Guşe, şeful Statului Major, afirmă că Armata Română controlează situaţia şi că nu este nevoie de ajutor extern. Frazele au fost impuse chiar de Ion Iliescu. Filmul cu declaraţiile generalului Guşe împotriva ajutorului sovietic întăreşte declaraţia de atunci. A urmat apoi arestarea generalului de securitate Iulian Vlad, datorită unor acuzaţii care astăzi par ridicole. Datorită lor, generalul Iulian Vlad nu numai că a fost arestat, dar a fost şi condamnat, în pofida evidenţei că acuzarea nu avea nici un argument juridic serios împotriva lui. Apoi a fost dată publicităţii ştirea surprinzătoare că şeful Statului Major a fost înlocuit la conducerea Armatei Române, unde devenise, automat, şi ministru, prin moartea lui Vasile Milea, cu generalul în rezervă Nicolae Militaru. Coerenţa evenimentelor dispare.
Va dispărea apoi din fruntea armatei şi Nicolae Militaru, datorită unei grupări de ofiţeri tineri care-l denunţă la conducerea politică provizorie, ca agent sovietic. Despre generalul Guşe, de a cărui traiectorie opinia publică este interesată, circulă zvonul că a fost arestat sau trimis undeva, la o unitate în provincie. Această ştire aşterne o umbră peste recentele evenimente: sîntem în 1990 şi nu se înţelege prea bine de ce generalul, care a declarat că poate controla situaţia în ţară, fără ajutor militar extern, a fost scos din joc. Fragmentul de film, oferit într-o duminică, la TV, de Petre Mihai Băcanu, în care şeful Statului Major român, generalul Guşe, refuză ferm propunerea sovietică de ajutor militar, sporeşte nedumerirea şi creează nelinişte. Înlăturarea generalului Nicolae Militaru de la conducerea Armatei Române produce satisfacţie, deoarece ştirea că a fost agent sovietic (demascat în România si tolerat sub protecţie sovietică) ajunsese în circuitul presei.
Arestarea generalului Iulian Vlad şi deschiderea unui proces în care era acuzat de genocid, ca şi marginalizarea generalului Guşe, au prilejuit numeroase semne de întrebare şi numeroase nelinişti. În comparaţie cu figurile proeminente ale noii puteri provizorii: Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan şi Gelu Voican Voiculescu, cei doi generali, Iulian Vlad şi Ştefan Guşe, reprezentau, prin adeziunea lor la revoluţie, mai multe garanţii de stabilitate. Tratamentul care li s-a aplicat a aruncat asupra evenimentelor din decembrie o culoare interogativă. Alăturat gestului de lichidare fără o judecată reală a Ceauşeştilor, faptul a stîrnit neîncredere asupra spontaneităţii manifestărilor şi deciziilor consumate. Depoziţia în proces, transmisă de Televiziunea Română, a colonelului Filip Teodorescu, la Timişoara, a amplificat bănuielile marelui public. Dar mărturiile în proces ale generalului Iulian Vlad, mai exact ceea ce a fost tipărit în presă, ca şi cele de mai tîrziu ale generalului Guşe în procesul de la Timişoara, nu aduceau clarificările aşteptate. Concluzia generală, după care sub haina frumoasă a evenimentelor din decembrie se ascunde altceva decît s-a văzut, se cristalizează.
Presa străină lansează teoria loviturii de stat, pusă la cale de K.G.B., împotriva lui Ceauşescu, cu scopul subordonării ţării. Ipoteza întreţine suspiciunea. Noile partide politice şi publicaţiile lor întreţin atmosfera potrivnică noii puteri politice din România. Dar nici partidul ajuns la putere, C.F.S.N. şi F.D.S.N. (alias P.D.S.R.), nici cele care s-au fixat în opoziţie n-au făcut nici o tentativă de transparenţă reală privitoare la culisele decembriadei. Preşedintele Ion Iliescu a înmînat diplome de revoluţionar celor care le-au revendicat, mai mult sau mai puţin argumentat. Petre Roman a ţinut să fixeze imaginea participării lui directe la demonstraţia din Piaţa Universităţii, imagine contestată de multă lume. Dumitru Mazilu, după peripeţii neserioase, a scris o carte, Revoluţia furată, în care nu explică nici de ce evenimentele din decembrie sînt o revoluţie, nici cine, nici de ce a furat-o. Silviu Brucan a luat poziţia memorialistului venerabil, evitînd (într-o carte de memorii, vizibil ticluite) să se ocupe cu adevărat de ceea ce s-a petrecut în decembrie. Martorii principali ai evenimentelor refuză deci să vorbească.
La 4 ani după revoluţie, generalul Guşe s-a decis să vorbească. Cartea lui Pavel Coruţ, Să te naşti sub steaua noastră (Editura Gemenii, 1993), este gazda unui interviu de circa 50 de pagini, pe care generalul Guşe îl acordă fostului ofiţer de contrainformaţii, Pavel Coruţ. Interviul a fost imediat popularizat, din motive politice, de ziare, precum „România liberă” şi „Cotidianul”, pentru că era dezavantajos pentru preşedintele Ion lliescu, în primul rînd. Un interviu pentru istorie a fost transformat în proiectil politic, conform unor interese de partid.
Tema centrală a interviului oferit de generalul Guşe este intervenţia străină, ea fiind enunţată de la început. Dar înainte de a ajunge la episoadele foarte concrete ale chestiunii intervenţiei, sînt altele la fel de semnificative. Primele informaţii despre Timişoara generalul Guşe le are la Bucureşti, pe 16 decembrie, cînd este informat că o grupă operativă din Marele Stat Major a fost trimisă, din ordinul ministrului, la Timişoara. Generalul declară că din acest moment logica evenimentelor îi scapă, mai bine zis nu le înţelege. Aflase că la Timişoara, din ordinul comandantului suprem, armata defilase pe străzi cu drapele de luptă, că ostaşii au fost atacaţi pe stradă şi că drapelele abia au fost salvate. Un drapel de luptă pierdut presupune desfiinţarea unităţii militare! Ceea ce nu înţelegea atunci generalul Guşe se vede în această întrebare: „Cine avea in teres să captureze sau să distrugă un drapel de luptă?’.
Încă de la începutul interviului tipărit, intervievatul consideră că evaluarea împrejurărilor de la Timişoara impune anumite concluzii: „Dacă aveau ceva cu partidul ori cu Ceauşescu, trebuiau să acţioneze la sediul Comitetului Judeţean de partid, asupra instituţiilor unde funcţionau aceste organe, şi nu asupra militarilor sau unităţilor acestora”. Atacul n-a vizat deci numai alternativa politică, ci alcătuirea Statului Român. Şeful Marelui Stat Major, generalul Guşe, a fost trimis la Timişoara, alături de generalii Stănculescu şi Chiţac, prin ordinul ministrului Apărării Naţionale, generalul Milea. La plecare, ministrul Armatei l-a îmbrăţişat pe şeful Marelui Stat Major român şi, la întrebarea ce e de făcut, i-a răspuns: „Ce te-o îndemna Dumnezeu! Ai mare grijă! Situaţia mi se pare foarte gravă!”. În avion, generalul Guşe a călătorit împreuna cu generalul Ion Coman, secretar C.C. al P.C.R., cu generalii Nuţă, Mihalec şi Stănculescu. Pe aeroport, la Timişoara, sînt informaţi de colonelul Zeca de situaţia gravă de acolo şi că au fost scoase dispozitive de militari pe străzi, inclusiv de la M.I., că se trăgea foc de intimidare, în sus. Fuseseră atacate sediile Comitetului municipal şi judeţean de partid, dar şi sediile unor unităţi militare, în mod deosebit cel al diviziei mecanizate. „Era imposibil, dar adevărat, spune generalul Guşe, unităţile Armatei erau atacate”. Generalul Macri şi colonelul Teodorescu, întîlniţi la sediul Securităţii, sînt de părere că accesul în Comandamentul Diviziei este imposibil. Declaraţia generalului era previzibilă: trebuia să ajungă cu orice preţ în unitate, pentru a executa ordinul primit. Numai Comandamentul Diviziei şefului Marelui Stat Major avea asigurată legătura cu celelalte unităţi! Generalul Guşe este informat că s-au devastat magazine şi că altele au fost incendiate. În faţa diviziei mecanizate ardea incendiată o maşină (a colonelului Predonescu) şi se vedeau un chioşc cu geamuri sparte, urme de incendiu, pietre scoase din caldarîm, mulţimea la 15-20 m de poarta unităţii. Un cordon de soldaţi aflat în faţa unităţii de mecanizate trăgea, din cînd în cînd, în sus. Generalul Guşe a văzut urme ale atacului şi în interiorul unităţii: „Nu puteam să cred, dar o mare unitate a Armatei fusese atacată. Mă întrebam mereu: De ce?”.
Informaţiile ulterioare obţinute de la ofiţerii unităţii întăresc imaginea atacului unei instituţii militare: sediul unităţii a fost atacat cu sticle incendiare şi cu pietre, care au făcut victime printre soldaţi. Un foc de armă a rănit o femeie, fără a se putea stabili autorul. Mai mulţi civili încercaseră să intre în clădire, fiind însă respinşi. Ca militar, generalul Guşe refuză să meargă la teleconferinţa anunţată şi începe să-şi pună probleme de strictă apărare militară. „De ce atacau Armata?” - este leitmotivul interviului. În plus, circulau zvonuri că există victime. În stradă, Armata avea un efectiv mare. Dar în stradă n-a fost scoasă nici 15% din tehnica de luptă. În noaptea de 17 decembrie unităţile trimise spre Timişoara au fost cazate în oraş. Tancurile imobilizate în cartierul Giroc au fost, la ordinul generalului Guşe, scoase („cu orice preţ”) din mîna civililor. Aveau muniţie de război şi, la o manevră profană, puteau arunca în aer tot cartierul. O inspecţie nocturnă îi descoperă generalului devastările oraşului, maşinile pompierilor arse, maşinile grănicerilor (4) - arse şi ele.
Atacarea unităţilor şi uniformei militare, dezordinea, violenţa şi devastările, haosul ridică pentru şeful Statului Major problema unei posibile invazii. Terenul era propice unei intervenţii externe. În condiţii de lucru improvizate, şeful Marelui Stat Major întocmeşte o hartă de operaţii privind mai ales frontiera de Vest. Din informaţiile existente, aflăm din interviu, rezulta că trupele sovietice din Ungaria, şi chiar trupe ungare, se mutaseră, în 1987, în bună măsură, de pe graniţa de Vest, cu Austria, către graniţa de Est, cu România. Pe data de 18 decembrie 1989, situaţia este schimbată. Populaţia Timişoarei începe să facă ordine, delimitîndu-se de devastatori. La Judeţeana de partid se încearcă mitinguri muncitoreşti. Operaţia aducerii tancurilor din Giroc se încheie sub comanda maiorului Paul Vasile. Generalul Guşe menţine în cazărmi majoritatea trupelor nou venite la Timişoara. În seara de 18, îşi aduce aminte generalul Guşe, s-a petrecut „episodul neplăcut de la Catedrală”, unde au murit cîţiva tineri şi s-au folosit grenade chimice de instrucţie. S-au făcut şi arestări.
După-amiaza zilei de 18 decembrie îl aduce la Timişoara pe generalul llie Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu, cu o telegramă de la ataşatul militar din Belgrad, Manea Dumitru, care anunţa iminenţa unei agresiuni externe. Sursele ataşatului erau diplomatice, dar ele nu vorbeau nimic despre agresiunea internă. Scopul celei externe era destabilizarea Statului Român. Telegrama îi întăreşte generalului Guşe temerea de o agresiune externă dinspre Ungaria. Ia legătura, în consecinţă, cu Armata din Transilvania, pentru a preveni eventuala invazie.
Şeful Marelui Stat Major constată existenţa indubitabilă a unui război psihologic, dublat de un război electronic. Sînt agresate familiile militarilor, sînt atacate unităţi militare de toate dimensiunile, inclusiv depozitele de armament şi muniţii. Au funcţionat telefoane de diversiune, prin care diverşi „binevoitori” anunţau catastrofe care trebuiau prevenite. Situaţia impunea verificarea informaţiilor, operaţie greoaie şi uneori imposibilă. Opinia generalului Guşe este că diversionisţii n-au avut bază de massă în populaţia Timişoarei. Războiul electronic s-a confirmat prin existenţa unor simulatoare foarte sofisticate, care au determinat rachetele româneşti să intre în jocul electronic, deşi ţintele nu erau reale. Amăgirea electronică indica un adversar bine dotat tehnic. Diversiunea a crescut din noaptea de 18 către 19 decembrie. Participau la ea şi posturi de radio-televiziune din ţările vecine, lansînd ştiri despre nenumărate victime la Timişoara, pentru a spori adversitatea faţă de armată şi pentru a putea motiva, zice generalul Guşe, intervenţia externă. Diversiunea era minuţios pregătită. Pe data de 19 decembrie, civilii Timişoarei se organizau în sistem revoluţionar, eliminînd elementele devastatoare. Armata a lăsat libere intersecţiile pentru afluirea acestor demonstranţi. Aveau brasarde, oameni de ordine, instrucţiuni precise, revendicări limpezi. TAB-urile sînt retrase de pe poduri. După generalul Guşe, pe data de 20 decembrie se poate vorbi la Timişoara de o revoluţie, aceasta fiind ziua care trebuie consemnată în calendar ca dată istorică. Pe 19 decembrie, la prînz, generalul Guşe primeşte telefon de la Ion Coman să-l scoată pe primul secretar Radu Bălan de la ELBA, unde era un miting. Generalul Guşe porneşte într-o Dacie, însoţit de cîţiva militari, dintre care doar unul singur are pistol. (Va urma)
MIHAI UNGHEANU
(Text reprodus din Almanahul „România Mare“, 1996)
