Poponarii

De la un timp încoace, cultura română, pentru că aşa se poartă la Paris, Londra şi nu mai ştiu unde, a fost invadată de un trib ocult, care înaintează pe scara socială precum gîndacul: cu spatele... Nu sînt un tip încuiat şi înţeleg că există glande, oameni rău alcătuiţi şi că, aşa cum acceptăm că trebuie să trăiască şi guşaţii, putem să cugetăm cu blîndeţe şi despre pederaşti. În alte locuri, ei se căsătoresc, aud că şi Papa, care nu ne lasă să lepădăm copiii la canal, în marea-i magnanimitate, le-a pus pirostriile şi am trăit s-o vedem şi pe asta: însoţirea a doi mustăcioşi ce se pupă pe gură cu floacele lor îmbîrligate. Probabil că dacă ştiinţa o mai ţine aşa cu invenţiile ei, poponarii vor reuşi să se şi înmulţească. Să le ajute Cel de Sus.

Dar, să ne întoarcem la oile noastre culturale. Ei, aceşti socratici, cum le place să fie numiţi, au devenit agresivi; înmulţindu-se prin şciziparitate, au început să gîndească cu locul cu care păcătuiesc.

Deodată, au descoperit că numai ei au idei, că numai ei sînt talentaţi şi că au dreptul la orice loc mai în faţă. Pictura, literatura, scena şi filmul au fost acoperite dintr-o dată cu o peliculă de urdinare puturoasă şi, ca orice individ deraiat de la natură, drăngălăul pe din dos se crede geniu şi-i şi dă pe alţii deoparte, pentru a-şi promova amantele cu nădragi, scuipînd pe oamenii normali, numai pentru că aceştia procreează pe unde trebuie. Patriarhul lor e bine situat şi le face jocul complice din înalta-i strană, dedat şi el la dulceţile spatelui, aflat în vizite cu unul ce-şi plimbă copilul la Şosea cu aerul că e al lui şi că, de fapt, nu cunoaşte alte plăceri decît cele creştineşti, şi cu un fel de ţîrcovnic universitar care-i drenează anusul la gazetă, asigurîndu-1 că e geniu în literatură, domeniu de care ipochimenul este absolut străin. Mentor şi Machiavel de Balcani, citînd din Goebbels cînd ocheanele cenzurii nu-1 înregistrează, pentru că el popeşte pe alţii, dar lui nu i se cer canoane şi poate fi în acelaşi timp primator şi rezistent, vînzător de indulgente şi martir secret, fătălăul cu aer dezgustat, privind lumea din balconul propriei statui, caută pe alţii de bilete în autobuz, dar el călătoreşte clandestin în ideologie. Prozeliţii, încurajaţi de acest protector, aflat în misie acolo unde ar trebui să păzească turma, au ieşit şi ei, cu mic, cu mare, la drum. În frunte se află un vechi corupător, cu acte de la poliţie, cu proces şi condamnări din care a făcut statut de antifascist, urmat de un fel de doxolog de şcoală germană; şi el înfundat prin beciuri pe vremea cînd astfel de moravuri nu se parafau în faţa altarului, poet şi instigator prin provincie, unde ar fi vrut să răstoarne măcar un guvern cultural, pentru a-şi primi cununiţa de premiant, urmat cu un încheietor de pluton, amanta mai tînără a sceleraţilor bătrîni, cu boaşele uscate de-acum, un fel de elev repetent, declarat geniu pentru că le-a stat dinainte cîineşte. Ciudata ceată a lui Baboi a ieşit din tranşee şi atacă nemilos tot ce are gîndirea românească mai răsărit, în frunte cu Eminescu. Zgomotul se face cu praştia şi cu toba, cu principii şi cu acuze, Inchiziţia fiind o dulce instituţie de crescut copii limfatici, pe lîngă Tribunalele pe care le-ar inventa banda lui Charlus de la Bucureşti. Ciomagul şi trupa de ladroni, gravi şi delatori, mardeiaşi care au desfigurat din greşeală doi conaţionali la Casa Scriitorilor, după ce-l tăvăliseră pe un alt adversar într-o redacţie, vor să se impună, înţelegînd că dacă te arăţi tare în pumni ajungi să ai bursă, cu acte în regulă de la preşedintele George Macovescu şi scapi de Tribunal, ori alegi libertatea, dacă nu se poate altfel. Mascarada a început să ia aspecte mizere de foburg şi de Curtea Miracolelor. Şandaliii se cred tari şi mari şi, gemînd prin iatacuri sub învîrtoşatele sexe ale bărbătuşilor de latrină, ameninţă că vor popi cultura română, încoronîndu-se în Calea Victoriei. Mi-e teamă că se va deschide vreo trapă pe undeva şi noroiul în care s-au complăcut îi va înghiţi, ori vreun beci adînc unde se vor reîntîlni într-un Parnas al fundului, Sabatul fiind însoţit de vergi şi de focuri la subsioară. Nu ştiu pe unde i-o fi aşezat Dante în Infernul lui pe indivizi, dar dacă ar fi după mine ar trebui hrăniţi veşnic cu scursura purulentă a locului pe unde atît se desfată.

EUGEN BARBU

Text scris prin anii '80

Share |

Articol vizualizat de 2180 ori

20 Mai 2011