Nu se va clinti nici un fir de iarbă din pămîntul Ardealului!

Am venit să vă aduc salutul „României Mari” care, alături de „Vatra Românească”, a îmbrăcat cămaşa morţii pentru cauza naţională! (Urale. Se scandează „România Mare”, „Vadim”)

Am venit în pofida tuturor restricţiilor, a tuturor acelora care mi-au spus să nu vin, că-i pericol. Am venit pentru că, dacă acum, de Ziua Naţională a României, nu sîntem în mijlocul tragediei româneşti din Transilvania, nu mai merită să trăim! (Aplauze furtunoase). Nu sînteţi singuri! Toată ţara e cu Transilvania! Inima ţării bate la Tg. Mureş şi Alba Iulia, bate la Cluj, peste tot unde românii au început să se simtă străini la ei acasă!

Ştim tot ce se întîmplă în Ardeal. De peste tot ne vin mesaje, vin scrisori, vin zeci de mii de semnături de adeziune. Pulsul Ardealului îl simţim lîngă tîmpla noastră. Întîmplarea face că sînt ardelean după regretata mea mamă. Primele legende pe care le-am auzit, înainte de a învăţa să buchisesc, au fost cele despre Avram Iancu, Horea şi toate patimile pămîntului românesc. Iar fluviul de lacrimi al Ardealului nu îl va putea scoate nimeni din sîngele nostru. România fără Transilvania nu poate exista! (Urale. Participanţii scandează „Murim, luptăm/ Ardealul nu cedăm!”)

Ar fi fost mai bine pentru toată lumea să nu trăim asemenea momente dramatice. Ar fi cu totul minunat şi ne-am închina de trei ori pe zi lui Dumnezeu, dacă nu am avea provocări, dacă nu s-ar întîmplă nenorocirile care se întîmplă. Dar, vorba unui om de spirit: „Doamne, drama noastră este că sîntem prea departe de Tine şi prea aproape de Ungaria!” Mesajul unui scriitor român, care a învăţat la şcoala umanismului naţional, este un mesaj de pace. Înainte de a fi o entitate etnică, înainte de a fi români, înaintea sintezei daco-romane din secolele III-IV, am fost creştini datorită iubitului Apostol al lui Isus, Sf. Andrei, care, după răstignirea Mîntuitorului, a peregrinat pînă în Scythia Minor (Dobrogea de azi) şi i-a creştinat pe strămoşii noştri. Iar noi i-am creştinat pe alţii, care au venit în goana cailor şi, vorba lui Nicolae Iorga, au sfîşiat cu mîinile pline de sînge perdeaua Istoriei universale! (Aplauze îndelungate) Aşadar, mesajul meu este de pace şi de concordie. Dar, dacă nu se va putea, trebuie să fim pregătiţi, cum zicea Eminescu: „De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris şi pentru noi...”. Pentru că ceea ce încearcă extremismul maghiar la ora actuală, mai puţin acela din ţară şi mai mult cel de peste hotare, şi în special cel din S.U.A., ceea ce încearcă prin atacul fatal de a dezmembra această ţară, este revoltător. Trebuie, cu orice preţ, să ţinem la integritatea acestei ţări! Trebuie să nu se împlinească ceea ce a spus nefericitul Ceauşescu în ultimele lui clipe de viaţă, că aşa ceva va duce la nimicirea României. Noi nu trebuie să ajungem pînă aici! În Casa comună a Europei, aşa cum ne-o profeţesc sirenele amăgitoare ale Apusului, noi vom fi nişte zilieri, dacă vom fi izgoniţi de pe pămînturile noastre.

Avem cu ungurii nefaste experienţe istorice... Iat-o pe aceea din 1940 cînd, datorită rapacităţii fasciste, am fost siliţi să cedăm o parte din teritoriul naţional. Atunci n-am tras nici un foc de armă, dar, dacă se va mai ajunge la un asemenea Diktat, vom trage şi în contul anului 1940! (Atmosferă incandescentă, se scandează, minute în şir, „România Mare-Vechile hotare!”)

Vine o vreme în viaţa fiecărei Naţiuni cînd, dacă existenţa istorică îi este periclitată, trebuie să-şi strîngă rîndurile, să treacă peste orice considerente diplomatice, chiar şi peste morala străveche, care spune să întorci şi obrazul celălalt, şi să-şi apere fiinţa naţională.

Noi sîntem români, sîntem la noi acasă, am păcătuit de a fi prea buni cu străinii şi de a-i primi în casa sufletelor noastre, dar acum ei vor să ne alunge de aici! Eu nu doresc să instig, din contră, vin cu toată dragostea faţă de minoritatea maghiară, care are reale calităţi. Am prieteni maghiari la Bucureşti, dar nu ştiu cum se face, de cîte ori se agită această arie îndrăcită a iredentismului, a revizionismului şi, în fond, a fascismului, parcă se dezumanizează, parcă nu mai sînt ei. În 1935, în decembrie, cum spune lecţia Istoriei, cînd Carol al II-lea a adresat Mesajul Tronului, a răspuns, printre alţi parlamentari, şi un deputat maghiar de la Bucureşti, Gabriel Bethlen, care a acuzat şi România Mare de atunci, şi Parlamentul României, că nu dau drepturi minorităţilor, că le persecută, exact aceeaşi placă ruginită pe care o auzim şi astăzi. Şi atunci s-a sculat Nicolae Titulescu, cu următoarea replică, citez din memorie: „Domnule deputat, nu veţi găsi în toată Istoria României un om politic care să aprecieze mai mult calităţile Poporului maghiar. Sînt primul care recunoaşte că sînt oameni minunaţi, sînt buni muzicieni, buni muncitori, pot fi camarazi desăvîrşiţi, dar dvs. nu doriţi egalitate cu noi, dvs. doriţi privilegii, dvs. aveţi o boală foarte ciudată: boala persistenţei pe retină a imaginii Ungariei Mari, care, în realitate, era de operetă. Pentru cel mai mic gest nelalocul lui, pentru fiecare supărare, un cetăţean român obişnuit se adresează forurilor puterii locale româneşti, numai dvs., maghiarii, vă duceţi la acea cutie de rezonanţă care e Societatea Naţiunilor!” – a spus Titulescu în 1935 şi la fel spunem şi noi astăzi.

Nu ştiu care este opinia Puterii noastre la nivel central, dar eu cer chiar aici, la Tîrgu Mureş, desfiinţarea, prin Lege, a organizaţiei teroriste U.D.M.R.! (Aplauze prelungite) Dacă nu le place în România, n-au decît să se ducă în Ungaria! (Aplauze, urale) Aş dori să dea Dumnezeu din ceruri să nu mai avem tragedii ca aceea din 20 martie. Cum am trăit noi, cei din Bucureşti, acele evenimente? Priveam la televizor, atunci, noaptea, şi m-a durut sufletul că, în loc să auzim un academician ca Ştefan Pascu, pe care-l iubesc foarte mult şi-l consider un mare dascăl de Istorie, deşi el nu s-a purtat loial faţă de noi, în loc să ascultăm poziţia altor mari istorici sau a unor şefi de partide, care au un cuvînt greu de spus în România, Televiziunea Română a găsit de cuviinţă ca, la 12 noaptea, să prezinte opinia unui chelner, un ospătar – s-a băgat şi el într-un partid... îl cheamă Viezure. Întîmplarea făcea că-l ştiam din vedere, de pe străzile oraşului. Cît de turcit şi de balcanic poate fi oraşul Bucureşti! Să-şi dea un ospătar cu părerea despre Istoria Naţională, el, care n-a citit în viaţa lui mai mult decît trei etichete de pe sticlele de vin! (Rîsete, animaţie în sală) În condiţiile astea, stai şi te întrebi: cine conduce TVR şi a cui politică o face? Eu am scris primul în „România Mare”: toată lumea se întreabă cînd va fi Televiziunea cu adevărat liberă, dar nimeni nu s-a întrebat cînd va fi cu adevărat română, pentru că nu e română! (Aplauze, rîsete) Şi, ca să închei capitolul referitor la Televiziune, voi spune că este inadmisibil ca oameni importanţi, care poartă un drapel naţional în mînă, cum este Mitropolitul Ardealului, marele cărturar Antonie Plămădeală, care păstoreşte sufletele a 5 milioane de creştini ortodocşi, cum este Teoctist Arăpaş, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, precum şi alţi patrioţi cărturari să fie terfeliţi într-un mod barbar la Televiziunea Română. Aceasta, pare-se, a devenit o anexă a „Europei libere”, care „Europă liberă”, să nu uităm, a semnat Declaraţia ruşinoasă de la Budapesta privind autonomia Transilvaniei, iar pericolul acestei ţări pleacă şi de acolo, de la „Europa liberă”. Aşa că să fim foarte atenţi cînd se servesc informaţiile pe un post care a avut un anumit rol, zic eu, în trezirea conştiinţei româneşti – dar vedeţi bine coloratura politică, ei tîrguiesc Transilvania, or, aşa ceva nu se poate tolera! În acest context, vreau să acuz Partidul Naţional ţărănesc Creştin şi Democrat că nu-şi îndeplineşte menirea faţă de Patrie! Apariţia pe scena istoriei a Uniunii Naţionale „Vatra Românească” arată că sarcina pe care trebuia s-o aibă partidul lui Maniu a preluat-o „Vatra Românească”, pentru că partidul lui Maniu nu mai e al lui Maniu! (Aplauze) Şi sînt incalificabile declaraţiile pe care dl. Corneliu Coposu le-a făcut la Budapesta! (Aplauze)

Fraţi români, pentru că e vremea darurilor, am să vă fac şi eu unul: numărul sărbătoresc al revistei noastre, scos la Trei culori, cu harta României Mari! (Aplauze, se scandează „România Mare! România Mare!”) Sper ca roşul din steag să nu-i înfurie pe tăuraşii U.D.M.R.-ului şi să nu dea foc iar la revista noastră, aşa cum au făcut la Huedin, Cluj, Odorhei şi în alte localităţi ale Transilvaniei. Aceste incinerări sînt de origine fascistă! Aşa cum face şi Societatea Timişoara, care a ars mii de exemplare din revista noastră.

Aş vrea să exprim două dorinţe, care sînt ale întregii reviste, care sînt ale tuturor scriitorilor ce s-au aliat pentru cauza naţională. Parlamentul României, care este compus foarte eterogen, chiar şi din oameni luaţi de pe stradă în focul Revoluţiei, în esenţa lui este un Parlament ales democratic şi este bine că, în majoritatea lor, aceşti oameni acţionează pentru cauza ţării. Am să fac o propunere Parlamentului României, care a intrat deja în Istoria modernă a acestei ţări, prin faptul că a ascultat glasul mulţimilor şi a propus, şi a adoptat ca ziua sacră de 1 Decembrie să fie Sărbătoarea Naţională a României pentru întîia oară de 72 de ani: el ar avea posibilitatea să intre mai temeinic în Istoria acestei ţări, gîndindu-se şi la a doua Capitală a României, politică şi administrativă, undeva, în Transilvania, la Braşov sau la Alba Iulia. (Aplauze furtunoase) Aceasta este o dorinţă a noastră, este o dorinţă şi a corifeilor, a tribunilor care au făurit Unirea cea Mare şi Veşnică. Nu am fi prima ţară din lume cu două capitale. Bucureştii, după cum ştim, sînt atestaţi documentar drept Capitală a ţării Româneşti, acum exact 525 de ani, şi Parlamentul a propus sărbătorirea acelui hrisov domnesc la insistenţa mea, pentru că nimeni nu ştia în Parlament de acest hrisov al lui Radu cel Frumos, din 1465. La ora cînd alte state trufaşe nici nu erau pe harta lumii, noi aveam deja o Capitală, Bucureşti. Oraşul a jucat un rol extraordinar în Istoria Neamului. Secole de-a rîndul, pentru toţi românii soarele de la Bucureşti a răsărit. Dar, pentru echilibrul situaţiei din Transilvania şi pentru apărarea acestei provincii a României, care este locul etnogenezei noastre, ar fi bine ca factorii Puterii să trăiască în inima Transilvaniei şi să vadă ce este de făcut pentru a păstra teritoriul sfînt al Patriei. Puterea este prea departe de Transilvania! (Aplauze) Şi, dacă se va continua cu ignorarea situaţiei grave care există, dacă unii dintre oamenii care au fost aleşi în mod democratic – nu dau nume – nu pot, n-au organ să recepţioneze mesajul de disperare al vostru, şi dacă haosul va continua să macine Naţiunea Română, şi dacă ne vom îndrepta cum vor forţele oarbe, din afară mai ales, spre un – Doamne fereşte! – război civil, eu, Corneliu Vadim Tudor, Revista „România Mare” şi toţi scriitorii patrioţi de la Fundaţia noastră vom propune, cel puţin pentru 2 ani, să avem o guvernare militară, serioasă, naţională, pentru salvarea României! (Aplauze entuziaste, urale) Dacă poporul simte că-i este periclitată continuitatea în vatra străbună, că nu se mai poate trăi de frica criminalităţii, de frica acelora care-i numesc „boi” şi „porci”, „valahi împuţiţi” pe români, la ei acasă, soluţia este să preia Puterea în această ţară singura instituţie solidă, serioasă, matură, care, de 2.000 de ani, nu s-a abătut de la legea Neamului Românesc, şi aceasta este Armata! (Strigăte de „Ura!”, „Bravo!”)

Am spus aceasta în mai multe interviuri, care mi-au fost luate la Bucureşti, de către corespondenţi de presă de la „New York Times”, de la unele ziare britanice, de la B.B.C., Televiziunea chineză şi altele. Dar de la Televiziunea maghiară nu i-am primit, pentru că eu ştiam ce le poate pielea. (Animaţie, rîsete în sală) Corespondenta ziarului

„New York Times” m-a întrebat: „Vă referiţi la o dictatură militară?” – „Nu, nu aşa, dictatură nu vrea nimeni, dar trebuie prefecţi militari de judeţe, primari militari de oraşe şi municipii, trebuie consilii militare de administraţie în marile întreprinderi pentru a aduce lumea la treabă, pentru a stăvili sabotajele economice, trebuie ca structurile noastre teritoriale să fie împînzite cu militari, pentru că militarul ştie de ordin. Militarul, prin natura menirii lui pe pămînt, e disciplinat şi e legat prin jurămînt de drapelul Patriei sale”. Asta am spus într-o situaţie critică, între două rele trebuie să-l alegem pe cel mai puţin rău. Nu mor de dragul militarilor... Dar, în asemenea situaţii dramatice, Armata trebuie să asigure stabilitatea acestei ţări, cu sfatul, fireşte, de a-şi asigura mai întîi stabilitatea în sînul ei.

Noi plecăm de aici, dar voi veţi rămîne cu conaţionalii maghiari şi mă rog lui Dumnezeu din ceruri să vă daţi mîna, ca pînă acum, şi să trăiţi ca fraţii, altfel nu se va putea. Şi bine ar fi dacă cerul le-ar lumina calea liderilor maghiari cinstiţi, să-şi potolească conaţionalii, să le spună că pot înflori în limba, civilizaţia şi datinile lor foarte bine, mai bine decît pînă acum. Poarta către viitor este deschisă. De ce forţează extremiştii unguri cursul Istoriei? Pentru că ce vor ei nu se poate! Nu se va clinti nici un fir de iarbă din pămîntul Ardealului! (Aplauze, urale entuziaste)

Permiteţi-mi să vă citesc, pentru sfînta noastră Zi Naţională, cîteva poezii. Aş începe printr-un amplu Triptic la Marea Unire şi aş continua cu „Călăii” – poem cenzurat în 1985, de mai multe ori, chiar de către unii tovarăşi maghiari de la CC. al P.C.R., pentru că şi înainte ei aveau mai multe drepturi decît noi. Niciodată, în poeziile mele, în articole, în luări de cuvînt, nu mă voi referi la naţionalitatea maghiară, în ansamblu, ci la elementele extremiste. Este cea mai mare greşeală pentru un om cu judecată, un om raţional, să absolutizeze, să spună că toţi ungurii sînt aşa şi pe dincolo, că toţi saşii sau evreii... Popoarele sînt sfinte, lăsate de la Dumnezeu. Asta este opinia mea de scriitor creştin.

 

Triptic la Marea Unire

 

I. Basarabia, 9 aprilie 1918

 

Ne-au dărîmat lăcaşele cu tunul

          ne-au vînturat în cele patru zări

tribunii noştri, unul cîte unul

          i-au răstignit în jug de lumînări

Procesiuni prin stepa asiată

          familii smulse-n zori din aşternut

vechi pămînteni ce-au stăpînit odată

          mînaţi de patul puştii şi de cnut

E sfîrtecată harta cu hangerul

          un rîu secat ne minte în zadar

pămîntu-i rupt, dar oglindeşte cerul

          adevărata piatră de hotar

Aici, prin vreme, totul îi acuză

          nu-i mai îndură nimeni pe procleţi

nici clopotul, nici azima din spuză

          nici bourul din stema cu peceţi

Şi-i mai acuză datina ce cîntă

          la vicleim, la nunţi şi-ngropăciuni

iar peste toate, Limba noastră sfîntă

          icoană făcătoare de minuni

E graiul meu şi-al celor ce-o să vină

          şi-al munţilor de oase ce nu tac

o pravilă de aur şi lumină

          cu slove de mărimea unui veac

E Limba Romei tămăduitoare

          în ea s-au poticnit duşmanii mei

din Căpriana lui Ştefan cel Mare

          pîn’ la Hotin, Tighina şi Orhei

Aceasta-i ziua binecuvîntată

          cînd Sfatul Ţării buciumă la stîni

psaltirile miros a judecată

          şi moldovenii iar îşi spun români

E uvertura sacră a unirii

          e temelia casei unui neam

îngenuncheaţi, au priceput şi zbirii

          că româneşti sînt toate: rîu şi ram

Şi că minciuna n-are viaţă lungă

          şi că din zorii lumii stăm aici

Sodoma şi Gomora să-i ajungă

          pe toţi vrăjmaşii noştri venetici!

 

II. Bucovina, 28 noiembrie 1918

 

Îmbracă-te în aur frumoasă Bucovină

          acum ori niciodată e timpul să renaşti

n-au vulturii habsburgici puterea să te-aţină

          mestecenii şi fagii parcă-s făclii de Paşti

 

Şi ei îţi luminează făgaşul către ţară

          pe vechile cazarme sînt flamuri româneşti

poştalioane trase de cerbi se desfăşoară

          din Cernăuţi în Stupea, din Putna-n Ipoteşti

Sînt toate ale noastre, podoabe şi minee

          şi fluiera cioplită în inimă de plop

veşmintele alb-negru, icoane ce scînteie

          şi acoperămîntul Mariei de Mangop

 

Iar peste toată slava din codrii de aramă

          topeşte ceară albă sigiliul princiar

e un Luceafăr tînăr şi bun de pus pe rană

          e Sfîntul Eminescu de pază la hotar

Aici e salba noastră de mînăstiri bătrîne

          e micul nostru Athos cu turlele de flori

pe tot cuprinsul sacru al Patriei Române

          cînd spunem Bucovina, noi spunem Trei Culori

Şi obcina, şi cîmpul, şi rîurile toate

          se scutură deodată de numele străin

imperiul se retrage ca fumul de pe sate

începe era noastră, şi restul e destin.

 

III. Transilvania, 1 decembrie 1918

 

          Înflorit-a, înflorit-a

                   rugul iernii triumfal

          risipite ca ursita

                   plîng mormintele-n Ardeal

          De la Anna la Caiafa

                   trag în jug atîţi români

          şi le sîngerează ceafa

                   au ţărînă în plămîni

          Şi se sting fără prihană

                   nu s-ar plînge nimănui

          tot Ardealul e o rană

                   lacomi sînt călăii lui

          Pînă-n ziua marii hore

                    ninsă de un dor nespus

          cînd eşarfe Tricolore

                   un întreg popor şi-a pus

          Zi de iarnă, zi lumină

                   înstelată-n calendar

          cronică de aur plină

                   piatră albă de hotar

 

          Timp înalt de-ntemeiere

                   flambură cu vulturi grei

          semn că Patria nu piere

                   cît mai are pui de lei

          Zi de brazi reverberată

                   şi-nflorită de ecou

          bucuria ta curată

                   azi o celebrăm din nou

 

                        *      

                         *    *

 

Tu, Transilvanie neprihănită

Trasă de rîuri ce curg perechi

înstrăinată de-o grea ursită

de trupul poporului nostru străvechi

Leagăn etern sanctuarelor dace

rai al iubirilor noastre dintîi

tu n-ai trăit nici o oră de pace

stîlpi funerari ai avut căpătîi

Jaful cel crîncen, spinii din gură

orice zidire ţi se surpa

vale a plîngerii, loc de tortură

supplex valah, Transilvania mea

Dar după veacuri negre de fiere

se deşteptară viscolitori

urmaşii Romei să-ţi dea putere

purtînd la arme frunze şi flori

În prag de iarnă, cînd se adună

tainele lumii pe lîngă foc

şi cînd zăpada muşcă din Lună

şi-n vin dă floarea de busuioc

E ziua plină de giuvaeruri

cînd vulturi zboară din calendar

şi-o filă sacră poartă spre ceruri

filigranată în fildeş clar

Şi din înalturi ei se prăvale

peste cîmpie la Mărăşeşti

tragănă stinse doine de jale

pîlpîie torţe sărbătoreşti

Întîi decembrie, zi de-nceputuri

florile dalbe pe la români

ninge cu oase albastre de fluturi

foc de rubine arde la stîni

Prin ce cuvinte, prin ce minune

sînt vrednic astăzi a te cînta?

nimeni pe lume nu poate spune

ce dragă îmi eşti, Transilvania mea!

Azi toţi tribunii parcă învie

în zvon de tulnic împărătesc

sub zidul Albei vin în cîmpie

să-i spună ţării cît o iubesc

Apare-n togă cel ce zidise

castrul cel antic, Apullum sfînt

Marc Aureliu calcă pe vise

fluvii de lavă ies din pămînt

Şi vin în zeghe voievodale

primii luceferi – Gelu şi Glad

plînsul le ţese ochiuri de zale

ridică mîndri sceptre de brad

Renasc jupanii ce nu ştiu frica

Stanislau, Balcu, Negru, Ştefan

Stoica şi Iacob, Drag şi Balica

Vlad, Nicolae, Ion şi Bogdan

Azvîrle lancea Anton cel Mare

Dealul Bobîlnei crapă de flori

Pintea haiducul trece călare

potera-l pierde în roua din zori

Balsam de slove pune pe rană

Ion Inochentie Micu cel drept

Horea cu fruntea shakespeareeană

strînge-o icoană de roată la piept

Lui Avram Iancu, crai al răbdării,

Munţii ca-n palmă i se aştern

şi-n urmă creşte ctitorul ţării

Mihai Viteazul nostru etern

Şi vin iobagii, şi vin jelerii

pîlcuri de oaste din moşi-strămoşi

dezmoşteniţii, robii durerii

cu oase frînte şi ochii scoşi

Toţi fiii vetrei, toţi transilvanii

din Ţara Bârsei în Apuseni

purtînd hrisoave şi vechi pisanii

îşi strigă dreptul de pămînteni

Răsar din cartea neamului sfîntă

ei Albei Iulii îi dau onor

la ceas de iarnă binecuvîntă

unirea noastră, a tuturor

Azi poate ţara să stea la cină

scapără stele peste Ardeal

ziua aceasta creşte-n lumină

sfinţind o gintă şi-un ideal

Trăiască pururi fala străbună

Marea Unire şi spiritul său!

Glorie ţie, Patrie bună

atît la bine, cît şi la rău

Iubire, pace şi sănătate

la toţi de faţă şi viitori! 

Trăiască ţara în libertate

şi steagul sacru în Trei Culori!

 

 

Călăii

 

Noi n-o să ne-nţelegem niciodată

şi casă bună n-am făcut prin ani

căci mîna voastră veşnic e pătată

de sîngele românilor sărmani

Trufaşi, şi cruzi, şi fără de măsură

nici fiarele pădurii nu-s ca voi

cu ochii tulburi, injectaţi de ură

visînd la un mileniu de noroi

 

„Să piară-n veci valahilor sămînţa

sînt mult prea vechi şi prea s-au înmulţit

din Cluj la Satu Mare şi Săpînţa

auzi doar graiul lor nesuferit!

Afară cu valahii! Sau la moarte

exterminaţi-i pînă nu-i tîrziu

mutaţi-le hotarul mai departe

pe-aici să nu rămînă unul viu!”

 

Şi aţi trecut la fapte glorioase

dar simpla crimă nu era de-ajuns

şi i-aţi călcat cu plugul peste oase

le-aţi scos şi ochii, limbile le-aţi smuls...

 

I-aţi presărat cu sare peste rană

i-aţi ars de vii şi-apoi i-aţi stins cu var

aţi necinstit copii fără prihană

aţi jefuit cadavrele barbar

 

Aţi pus ţăranii să îşi sape groapa

i-aţi împuşcat în ceafă, ca pe cîini

oceanelor nu le-ar ajunge apa

ca să vă spele crima de pe mîini

Aţi spintecat femei însărcinate

aţi răstignit şi preoţii-n altar

pustiu şi jale aţi lăsat prin sate

Attila însuşi n-a fost mai tîlhar

 

Aţi sigilat în trenuri, ca pe vite

femei, bătrîni, copii nevinovaţi

şi-n viscol de ocări nelegiuite

i-aţi expulzat flămînzi peste Carpaţi

Azi nu pricepe mintea omenească

cum de-aţi făcut asemenea orori

cum de-a putut în gînd să vă-ncolţească

să nu rămîneţi iadului datori

 

Satanice cruzimi, apocalipsă

a bestiei turanice din voi

de crime n-aţi dus niciodată lipsă

dar inventivi le-aţi dat veşminte noi

Gardişti în zdrenţe, zvastica şi cloaca

levenţi şi honvezi, criminali groteşti

viteji ca porcii cînd răstoarnă troaca

duhnind a grajd, rachiu şi boli lumeşti

 

De ce spun toate astea? Pentru ce

mai răscolesc cenuşii amintirea?

să vadă omenirea cine e

această bandă ce ne-a vrut pieirea

Şi nu era de vină un popor

- popoarele au inimă regească –

de-aceea marşul meu acuzator

doar gărzile horthyste le demască

 

N-a fost să fie după vrerea crimei

au mai rămas urmaşi şi mărturii

să povestească trist viitorimei

să nu mai fie astfel de urgii

 

Acum veniţi şi spuneţi prin ziare

de drepturile omului, de legi

de amiralul jalnic fără mare

de hărţi şi de fantoma unor regi

 

Plătiţi cu aur şi femei de stradă

- arhangheli proxeneţi şi prea uituci –

dar banii voştri tot miros a pradă

şi-a sînge de români ucişi pe cruci

Nu mai puteţi prosti pe nimeni, iată

sînteţi ridicoli, n-aveţi nici un spor

o Mioriţă veşnic fermecată

v-a dat de gol în ochii tuturor

 

Eu vă blestem cu cerul şi cu marea

eu vă blestem cu munţii cei bătrîni

vă stingă scorpionii lumînarea

precum aţi stins voi ochii la români

Şi dumnezeul viermilor vă tragă

mereu la judecata de apoi

secătuiţi de minte şi de vlagă

vă scurme porcii inima-n gunoi

Eu vă blestem să beţi pe săturate

din sîngele cu lacrimi de atunci

femeile de vi-s însărcinate

să fete pui de viperă, nu prunci

Eu vă blestem să auziţi vecernii

la Cluj şi Treznea, la Moisei şi Ip

să vă sfîşie lupii-n dricul iernii

şi masca morţii arde-v-ar pe chip

 

Noi n-o să ne-nţelegem niciodată

nu sînteţi oameni, sînteţi cîini turbaţi

azi vă cunoaşte omenirea toată

nu mai puteţi pe nimeni să-nşelaţi

Sălbatici cu iluzii de nobleţe

ce doliu tragic aţi mai pus la porţi!

doar Hitler mai putea să vă răsfeţe

şi fără el, ştiţi bine, sînteţi morţi

 

Istoria şi-a spus din nou cuvîntul

definitiv, tenace şi firesc:

cît or să fie cerul şi pămîntul

ARDEALUL VA FI VEŞNIC ROMÂNESC!

Iar el va fi de-a pururi casă bună

pentru român şi pentru fraţii lui

aici trăim de veacuri împreună

şi nu dăm socoteală nimănui!

CORNELIU VADIM TUDOR

(29 noiembrie 1990; discurs rostit liber la Marea Adunare Populară desfăşurată la Palatului Sporturilor şi Culturii din Tîrgu Mureş, cu prilejul primei sărbători a Zilei Naţionale de 1 Decembrie)