Nimic nou sub soare... Ruşii au furat ceasuri nu numai de la români, ci şi de la francezii lui Napoleon

După o scurtă şedere, ne hotărîrăm să ne întoarcem în Studienka, unde speram că se va decide soarta noastră; una din două: ori izbutim să trecem podul, ori eram prinşi sau omorîţi de ruşi. Ajunşi la colţul pădurii, zărirăm cazacii urmărind o massă enormă de oameni, care fugea de parcă eră împinsă de furtună. N-apucai s-o iau la stînga, să mă furişez în pădure, că un cazac mă şi înhaţă de gulerul mantalei. Îndreptînd suliţa spre mine, îmi zise: „He! Tu-Offizier“. „Ja“, îi răspunsei îngrozit. Cu toate că tremuram de spaimă, eram totuşi foarte mulţumit că nu simţeam vîrful rece al suliţei. Eu, care văzusem atîtea grozăvii, credeam că voi putea suporta cu sînge rece orice nenorocire, însă această întîmplare îmi dovedi contrariul; eram tot aşa de fricos şi de demoralizat ca orice prizonier.

Cazacul, un tînăr de vreo 24 de ani, ciupit de vărsat, însă foarte simpatic, mă luă la o parte şi-mi dădu a înţelege că trebuie să împart avutul meu cu el. Desfăcui atunci mantaua şi tunica şi scosei din buzunarul vestei o hîrtie de 14 ducaţi, pe care i-o dădui. El se uită cu drag la hîrtie, înfipse suliţa în pămînt, duse pumnul la ureche şi plescăind din limbă, îmi dădu a înţelege că i-ar trebui şi un ceasornic. Dădui din cap, ca să-1 fac să priceapă că n-am. Fără să se arate supărat, el luă arma de la umăr, ridică cocoşul şi o îndreptă spre mine. În acest moment, curajul şi sîngele rece mă părăsiră cu totul; căzui în genunchi şi tremurînd zisei: „Pardon!“.

Nu mi-am dat seama în acel moment dacă acest cazac a înţeles de ce îmi cerusem scuze; în tot cazul, el nu trase, luă arma la talie şi descălecă, iar eu mă ridicai în picioare. Acum cazacul începu să-mi facă perchiziţie. Căutînd în buzunarul din care scosesem ducaţii, găsi ceasul pe care-1 luasem din Leipzig; îl puse numaidecît la ureche şi, cu toate că era foarte voios de această achiziţie, nu încetă cu ameninţările.

Nemulţumit cu ceasul şi cu ducaţii, mă scotoci mai departe. În acelaşi buzunar dădu de o decoraţie învelită într-o hîrtie, pe care pînă acum n-o purtasem, fiindcă la noi decoraţiile se poartă numai pe tunică, nu şi pe manta. La vederea decoraţiei, bucuria lui fu mare şi, din acest moment, intenţiile sale faţă de mine se mai îmblînziră. Totuşi percheziţia nu se termină. Din cartuşieră îmi luă cei cîţiva taleri pe care-i păstram ca amintire de la bătălia de la Borodino şi rublele pe care le primisem de la polonezul din Liosna. În sfîrşit, din geanta de piele îmi luă cutia cu instrumente chirurgicale. Rugămintea mea de a-mi înapoia aceste instrumente rămase zadarnică Din tot ce aveam nu mai rămăsei decît cu o lulea, o pereche de foarfeci, cîteva obiecte de pansament şi cafeaua pisată despre care am vorbit.

Lîngă crucea Sfîntului Gheorghe, pe care cazacul o purta pe piept, atîrnă şi decoraţia mea. După nenumărate scene de acestea, el încetă de a mă mai chinui cu ameninţările şi mă conduse înapoia liniilor ruseşti. La dreapta noastră se încinsese o luptă crîncenă. Grupuri numeroase de prizonieri soseau de pe frontul de luptă. Printre aceştia zării un tînăr ofiţer din regimentul nostru de infanterie „Ducele Wilhelm“. Îi făcui semn să vină la mine, îl luai de braţ şi rămaserăm tot timpul împreună. După cum era îmbrăcat, părea că îi mersese ceva mai rău ca mie; nu mai avea decît tunică, cizme şi pantaloni; pălăria, mantaua şi tot ce mai avusese le pierduse. El se numea Schaefer şi era fiul unui preot din Filde. După ce-mi istorisi păţaniile sale, îi povestii şi eu pe ale mele. În acest timp sosi un grup şi mai mare de prizonieri, care se uni cu al nostru. Tînărul meu cazac plecă împreună cu ai săi, iar noi furăm daţi în primirea altora.

HENRI DE ROOS

Maior dr. în Marea Armată

Share |

Articol vizualizat de 1219 ori

27 Apr 2011