Asztaloş - de la Securitate - dosare o sută de mii furate

Ar trebui odată interzisă conspiraţia onomastică prin care alogenii, ce se aruncă-n politică şi-n mass-media, leagă la ochi buna-credinţă a trei sferturi din români.

Îmbrăcînd costumul naţional pe care-l oferă numele şi prenumele noastre, ei despoaie la drumul mare voievozi şi pre toţi bărbaţii ce-au reuşit operă, trag pe capetele lor de boi aura faimei benefice la care au trudit românii, şi astfel uzurpă sorţii naţiunii, jecmănitorii registrului civil!

Asztaloş, numele curge ca un şuvoi de urină şi sînge din burta spartă de istorie a iepei maghiare. De aceea, la neamul acesta violul onomasticii este de mult politică de stat. Maghiarizarea românilor din Transilvania şi Banat fiinţează ca acţiune a Budapestei pe marele front al revizionismului, la care activiştii noştri de partid s-au uitat cu ochi de vită. Un corp conspirativ de funcţionari de primării a erodat sistematic, temeinic şi odios argumentul demografic al numelor de familie şi botez. Cîte Ilene au fost trecute în scriptele natale cu apelaţiunea Ilona?

Abuzul este străvechi şi autoritatea românească, fie nătîngă şi iresponsabilă, fie laşă, vîndută, sacrilegiul a zămislit monştri: părinţii şi moşii celor mai feroci şovini unguri din taraful autonomiei fost-au: Cojocaru şi l-au scălîmbat în Kozsokar; fost-au Frunză şi l-au pocit solgăbirăii în Frunda; fost-au Ţurcă şi l-a cocoşat notarul în Ciurka. Şi astăzi cine-i mai feroce antiromân decît nenorocitul de „ungurean", român, cu numele şi sîngele borşit de-a lungul sîngerosului mileniu maghiar?

În jungla culturii, în speluncile diplomaţiei şi-n cele mai intime alcătuiri ale Statului, există o conspiraţie a pseudonimelor, rîmînd asemenea odioaselor „cîrtiţe" din spionaj.

Măgureanu-Asztaloş este un trădător cu numele şi cu faptele conspirate. Am crezut că-i un păduche. Dezbrăca-voi rufa mea, îl voi căuta şi-l voi prinde. Am să-l strivesc între unghii şi-am să mă dezinfectez cu un litru de spirt sanitar. Un mileniu s-a scremut icra maghiarimii să-l întocmească. Un minut românesc îmi va fi îndeajuns a-i pune capăt aventurii lui pe pielea de zînă albă, albă ca laptele a o mie de stîni mioritice.

Într-o secundă îl voi desprinde din cutele veşmîntului de borangic al Miresei; într-o clipire de pleoapă îl voi călca între degete cu multă scîrbă. Ruşine mare pentru noi, românii!

Să umble insecta asta atîţia ani pe corpul nostru social şi noi să-l plătim regal, să tragem vălul legii şi pudorii întrucît aşa-i cutuma instituţiei informaţiilor, de-a se păstra discreţie, tăcere fudulă în abjecta mizerie a secretelor de stat, de-a face onoare militară şi patriotism din păducheria oploşită la subsorile tuturor instituţiilor de fond!

Unde-i mai cald, unde transpiră societatea, unde sudorile statului spuzesc de spaime tenul de curvă de lux al clasei politice, unde parfumul intimităţii naţionale îmbată şi năuceşte, dînd senzualitate şi instinct de prăsilă tuturor nulităţilor, unde găştile se fac a lucra în secret pentru vieţile cetăţenilor şi pentru istoria unei patrii periclitate perpetuu, acolo se pune muşiţa măgurenilor. Aşa, am crezut că-i un păduche secret: mai iese şi el în frunte la zile mari, ne face de ruşine naţională, dar intimitatea statului este sacră.

Toate Serviciile Secrete constituie o neruşinare publică, acceptată-ndeobşte şi nu rareori făcînd caz de pudoare şi demnitate naţională, de inviolabile norme, trădează neruşinat, criminal.

Cărăbănesc, fură ca-n pădurile medievale banii cu sacul, iar proştii îşi sparg piepturile-n piaţa guvernului cerînd indexări şi scăderi de impozite.

Asztaloş! Bocănit de ciubotă ungurească şi tropot de ceardaş pe mormîntul duhului naţional!

Aşa am crezut, că-i un păduche, dar el este acum o sută de mii de primejdii, pînde cu ochii sticlind. O sută de mii de dosare furate din Arhivele Securităţii. Şi dacă le găsesc, mai am timp să scutur atîtea rufe murdare?

O etuvă cît Uzinele Faur şi Republica la foc nestins, în trei schimburi de robotă, n-ar putea să biruie săcreta păducherie pe care bagheta de şarlatan a acestui proxenet al istoriei o poate îndrepta nestingherit asupra iatacului Miresei. Colcăie rochia nunţii, cea albă ca floarea de prun, de ungurimea lui Asztaloş, cea conspirată.

Am crezut că-i un porc. Lua-voi hîrdăul cu lăturile cîtorva cantine muncitoreşti şi-l voi sătura. Am să tocmesc o sută de nistoreşti la tot atîtea ziare: îl vor scărpina la guşa în şapte rotocoale de osînză, îl vor gîdila pe burtă.

Sălta-vor fuduliile cele de vier pe mînuţele trandafirii ale jucanelor şi alinelor; juca-vor pe muzici, în căuşele palmelor de blandiene, coaiele cele de ungur porcesc, şi-i vor proslăvi organele de represiune şi proliferare: sula de porc instituţional penetrînd fecioria aşezămintelor de cultură, de finanţe, de credinţă şi încredere, de apărare a omului de rînd.

Toate fi-vor puse cu cracii în sus, poalele-n cap şi le vor ridica şi astfel pătrunse fi-vor. Asztaloş, numele tuturor blasfemiilor şi al trădării.

Am crezut că-i un porc: îşi mai dă şi el în petec, mai c-o japiţă din muieretul artistic, mai c-o afacere deocheată, un fals în acte publice pentru o sumă, acolo, ceva speculă cu terenuri, carburanţi, trenuri întregi spărgînd graniţele unei ţări vraişte de cînd au scos riturile prin televizor; camioane cu arme, valize şi containere cu droguri, uzine de ciment furate dintr-o aducere de condei, combinate de îngrăşăminte pe cîteva pachete de valută, şi aia cu numele, mutată dintr-o bancă-n într-alta.

Aşa am crezut; porcul ăsta apucă dovleacul de sus, cum îl scutură furtuna economică stîrnită de ai lui: nici n-atinge pămîntul, că-i sar sîmburii: o sută de mii de dosare, o sută de mii de rîturi în bunul public, fructul cerului şi al pămîntului înfulecat de lăcomia clasei politice a tranziţiei de-a-ndărătelea, de la socialism la capitalism. Mare porc Asztaloş, un porc deosebit, Măgureanu, comentam noi, urmărind spectacolul economiei de piaţă, unde animalele acestea se mănîncă unele pe altele.

Ceea ce vedea lumea în balonul de săpun al Televiziunii cu nefericitele turme de porci fireşti, mîncînd grilajele, cu măguri de scroafe-n gestaţie leşinate de foame, cu mari purcele (cît alina mungiu) devorîndu-şi puii în clipa cînd abia-i fătau, după ce-i amăgiseră la sînii lor fleşcăiţi de foametea catastrofală, scăpîndu-le maţele printre fălcile băloase şi încleiate de sînge, nu era decît proiecţia apocaliptică pe seama regnului animal, a sălbăticiei şi demenţei de conjunctură istorică de care au fost cuprinse sinistrele Servicii de Informaţii ale românilor pe mîna acestui ungur mai periculos decît orice comando budapestan.

Aşa am crezut, „că-i un porc, chiar un foarte mare porc“. Dar era mai prejos decît porcii, întrucît faptul celor o sută de mii de dosare sustrase îl coboară din lumea necuvîntătoarelor şi-l aşează în sfera sintagmei apologetice: porcul porcilor!

Al dracului nesaţiul de căpătuială în care s-a convertit lăcomia porcului porcilor: o sută de mii de dosare secrete; nici un Sadoveanu, nici un Rebreanu, sau Preda la un loc n-ar putea egala trufia acestui scrib care abia tîra intestinele a trei fraze scîlciate ca o pereche de ciubote ungureşti, în dările de seamă către Senat. O sută de mii de volume - vieţi aruncate ca merele putrede, ca bucăţile de mămăligă, ca napii în terciul tainului său.

Cum să te baţi, Vadime, cu o sută de mii de porci măgureni, care la primul guiţat, al mai marelui lor, se vor scula din somnul acela profesional, tipic „agenţilor adormiţi“, şi al „ofiţerimii acoperite“; cu balele fluturînd, sparge-vor ostreţele şi ocoalele şi-n uliţă se vor năpusti?! La primul semnal: un cîntec la modă, un slogan mai bizar, o propoziţie banală, dar acoperind un volum de înţelesuri şi tainice instrucţiuni, se vor arunca asupra uzinelor, pe scările de marmoră şi pe cele de frînghii urca-vor, pe acoperişurile caselor publice ridicînd flamura porcilor lui Asztaloş.

Iarăşi Calea Victoriei, Piaţa Universităţii nămolite de cele o sută de mii de dosare secrete; ei grohăind, rumeni de transpiraţie şi bun trai ocult; nebuni de bucuria ce le-o insuflă rezultatele scrutinului, striga-vor în contra noastră: Mă-gu-rea-nu! Pre-şe-din-te! Dinte, dinte!

Ca la Ip va fi, ca la Trăsnea! În clipa aceea, scroafa ungurimii, cea în etate de o mie de ani, rupe-va şi va înfuleca pe îndelete, cu veşminte cu tot, cu brăţări, cu podoabe sacre, Mireasa.

După cum îi învîrte Asztaloş cu făcăleţul în cazanul de la Securitate, îmi aduc aminte cum făcea nea Mitică-Iancu Arsene săpun. Toată iarna aduna grăsimile, şoriciurile păroase, osînzele netrebnice, zgîrciurile fără preţ de pe porcul bine ales. Aşeza pirostriile-n curte, spărgea cîţiva buşteni de salcîm, buturugi, încingea vatra, suia apoi căldarea de tuci sau de alamă de demult, ţigănească, ţintuită cu nituri, cu petice noi cîrpită. Acel vas era spurcat: se fierbea în el apa de spălat morţii, de opărit porcul, întru a fi mai apoi răzuit bine de păr, să iasă şuncile cu şoriciul fraged şi lin. Acel vas era pîngărit irevocabil, dar nu fără folos: se dădea în clocot leşia de spălat preşurile şi alte bulendre. Tot aşa Cazanul Securităţii, în mijlocul tuturor treburilor şi afacerilor pentru ţară. Fierbe netrebnic şi astăzi Serviciul Român de Informaţii, smoala săpunului bolboroseşte, scuipă clăbucetul în toate părţile. În el mestecă ungurul ăla, învîrte par noduros melesteu, meleşcan.

Din pasta aceea fără miros, fără culoare, taie felii să se spele pe labe de sîngele lui Ceauşescu; şi el numeşte aceste bucăţi de osînză topită şi le strigă partide: Pese (de schimb) Mohora, Noua Românie, bolmojită de-un belfer de filozofii neasimilate şi din care n-a învăţat nimic de ispravă, mai neisprăvit decît ultimul student la fără frecvenţă, cu numele predestinat spectacolelor de drăgaică, Trăznea!

Al dracului, a turnat o saca de apă în gura ce-a rîmat-o fratele-i de Meleaşca-Pleaşca, în Partidul Democraţiei Sociale, şi-au ieşit trei capete de şarpe la centru stînga politicii de nimic: Tabără, Surdu şi Zmîrdu. Dar trădarea cea mîrşavă are un singur nume: ASZTALOŞ!

12 octombrie 1997

ION GHEORGHE

(Text reprodus din revista „România Mare“,

 nr. din 24 octombrie 1997)

Share |

Articol vizualizat de 1216 ori

26 Mar 2011