Parodia crimelor pasionale

0
396

Puține filme se pot lăuda ca Chicago (2002) cu 13 nominalizări Oscar, dintre care 6 câștigate. Poate fi pus alături de Forrest Gump (1994), care a avut însă 9 victorii din tot atâtea nominalizări, 13. Filme rarisime, mult iubite și aclamate. Acum vom vorbi despre Chicago, în regia lui Rob Marshall, un regizor-artist, mare creator de spectacole muzicale, un spirit de mare deschidere și cu mult umor. Filmele sale sunt antologice. Tot ce am văzut este memorabil, precum Nine, Memoirs of a Geisha, Pirates of the Caribbean sau Mary Poppins Returns.

Chicago este o bijuterie. Nu știi ce să admiri la el mai mult. Toate compartimentele sunt de nota 10. Așa cum Cervantes a făcut în Don Quijote parodia romanelor cavalerești, așa face aici și Rob Marshall, parodia crimelor pasionale, un gen de filme care domină istoria cinematografului american.

Este povestea a două criminale pasionale, Roxie Hart (Renée Zellweger) și Velma Kelly (Chaterine Zeta-Jones), care ajung la închisoare pentru că una și-a ucis amantul, iar cealaltă, soțul și sora. Velma este o fostă actriță de vodevil, iar Roxie o femeie fără ocupație care aspiră să fie star, ca Velma. Lupta lor în închisoare este să-l cucerească pe avocatul Billy Flynn (Richard Gere), care câștiga toate procesele. Și ele vor fi achitate pe motiv de „apărare legitimă”, în fond, pe trucuri aranjate împreună cu fatezistul lor avocat. Așa este trucul lui Roxie, care se preface că este însărcinată. Tot ce fac ele, la ordinul lui Flynn, le aduce faimă în mass-media.

Dar toată această poveste luată de la rubrica faptului divers din ziare este înbrăcată în haina unui seducător spectacol de tip Broadway, muzică și dans. Cred că toată lumea cunoaște acest film, care bate recordurile de audiență și încasări (peste 310 milioane de dolari, la un buget de 45 milioane).

După părerea mea, cheia reușitei se numește Bob Fosse, marele coregraf și regizor, autorul filmului Cabaret (1972), care aici a oferit cartea sa cu titlu omonim scenaristului Bill Condon, la rândul său autor al unui alt musical celebru Dreamgirls (2006). Așadar, filmul este o ecranizare a a cărții lui Bob Fosse, unul dintre cei mai experiemtați artiști de musical. De altfel, chiar numărul care deschide filmul, „All that Jazz”, cu Velma în prim-plan, este o invenție Bob Fosse, adică filmul cu acest titlu semnat de el și produs în 1979. Fosse a imaginat această poveste trăsnită cu două ucigașe care ajung staruri pe Broadway. Este un fapt divers, dar valoarea viziunii carte-film stă în parodierea acestor obișnuite crime pasionale. Iar cinematografic sunt redate prin momentele coregrafice ale pușcăriașelor care își așteaptă procesul. Ele stau după gratii, dar cântă și dansează. Sunt momente coregrafice foarte originale, care concurează spectacolul Chicago, unul dintre cele mai longevive musicaluri de pe Broadway, care are la bază tot cartea lui Bob Fosse, inclusiv coregrafia și producția sa.

Și acțiunea este plasată în vârsta de aur a jazz-ului, anii ’20, la Chicago, orașul criminalității, al prostituției și al șantajului. Bob Fosse și Rob Marchall au făcut toată această minune după modelul teatral al lui Bertholt Brecht. Brecht este inventatorul teatrului musical. Evident, cu ajutorul compozitorului Kurt Weill. Modelul este Opera de trei parale, unde se joacă o crimă, cântată și dansată, o parodie a șantajului și prostituței. Și aici părțile de proză, ca să spun așa, se intercalează cu momentele muzicale. Brecht prelucrase o piesă veche, Opera cerșetorilor, din 1728, a englezului John Gay. Este aici cea mai clară dovedă că adevăratul succes este un remake, o reluare a reluărilor.

Se reia la infinit tot ceea ce este, în fond, trecător. Cheia ne-o dă Flynn, jucat de Richard Gere, care este un fel de rezoneur, el mereu ne amintește că „suntem la Chicago”. Adică locul unde succesul este efemer, fiindcă o crimă o detronează pe alta. Bomba de azi, mâine se uită. El mereu îi spune lui Roxie Hart, ajunsă cu reclama la apogeu, că peste câteva zile, când o să aibă loc sigur o altă crimă, ea va fi uitată. Și el îi mai explică faptul că procesele, ca și lumea, sunt un spectacol, aici totul e un joc, nimic nu tebuie luat ca definitiv, în serios. El cunoaște regulile acestui joc dovadă că nu a pierdut nici un proces. Nu are scrupule, tariful său este 5000 de dolari. Nu-i ai, nu te apără. Viața e un tăvălug care se derulează după sex și bani. Replica etalon din film este a lui: „Dacă Hristos ar fi venit cu 5 000 de dolari la mine, alta ar fi fost istoria lui și a lumii”.

Și totuși, Flynn are un moment musical când elogiază iubirea, nu banii. Așa cum o altă replică memorabilă este spre final, când Velma vine la Roxie și-i propune să facă un duo, Roxie o refuză inițial, spunând că o urăște. Nu poate uita ce i-a făcut la proces, când i-a dat de gol minciunile. Atunci Velma îi spune că „există doar o singură afacere pe lume unde ura nu este o problemă” – show-business-ul. Atunci Roxie acceptă, iar ele vor creea pe Broadway un show uluitor, de mare succes. În sală e și Billy. Nu e bine că el a eliberat din închisoare două criminale? Iată ce bucurie aduc oamenilor.

Este un film realizat după formula Bob Fosse a musicalului american, de tip Broadway, cu numeroase numere de cântec, step și coregrafii excepționale. Mereu cântecul și dansul însoțesc toate momentele, inclusiv pe cele criminale, bagatelizându-le, trecându-le cu vederea, ca pe niște accidente care fac parte din viață, fiindcă viața n-ar avea nici un rost, nici atâta frumusețe dacă n-ar fi moartea, dacă n-ar fi crima. La urma urmei, în acest mare spectacol al lumii, crima este o convenție teatrală.

Bine ar fi ca și crimele reale să fie un joc! Anii ‘20, Chicago. Anii mafiei. Epoca cruntă a prohibiției, a Marii Depresiuni, când avea loc ascensiunea lui Al Capone, Dellinger, a clanului Corleone din Nașul lui Coppola. Atunci se puteau petrece, prin contrast, și astfel de povești amoroase! Ba ni se spune că crimele din amor, din geozie, sunt curente.

Dacă ne-am imagina opera lui Caragiale la Chicago, așa s-ar petrece, sigur Mița Baston și Didina Mazu ar fi niște criminale, iar Nae Girimea, un fel de Billy Flynn, amantul fatal. Din comediile lui Caragiale nu lipsește nici arma, dacă ne gândim la hăituirea armată a lui Rică Venturiano sau la „trasul la pistoale”, năzărit lui Leonida, care visa la o revoluție. Dacă și-ar fi plasat piesele O scrisoare pierdută și D-ale carnavalului la Chicago, sigur bătăile din ele s-ar fi combinat cu crime din amor.

În acest spirit este și comedia muzicală Chicago, care are de toate, crimă pasională, adulter, intrigă avocățească, dar mai ales șantaj și simulare. Roxie Hard este as în simularea unui proces, în căutarea disperată a unei idei care să o facă star. Sunt mijloace tipic americane, care hrănesc credulitatea presei. Gloria ei devine așa de mare încât populația orașului trăiește procesul ei ca pe un spectacol, ca pe un meci de box, plin de neprevăzut, cu sufletul la gură. Iar Renée Zellweger este magnifică. Este actrița care a jucat în puțin filme, nu este prolifică, dar toate rolurile ei sunt memorabile. Ciudat, nu a luat Oscar-ul aici, l-a obținut numai Chaterine Zeta-Jones, ci în următorul film, Cold Mountain (2013), apoi, în 2020, a fost încununată din nou cu premul Oscar pentru rolul lui Judy Garland din filmul Judy.

Fimul Chicago a ajuns un reper. Este un model pentru generațiile care vin, care încearcă să aspire la performanțele musicalului de tip Broadway. Iar uneori poate genera o concurență foarte originală, așa cum sunt momentele realizate de actrițele Indiggo Twins, pe care le puteți vedea și asculta în acest video, care vă redă frumusețea acestui personaj etalon, Roxie Hart:

https://www.youtube.com/watch?v=NXWzfsNdTas

 

Grid Modorcea, Dr. în arte

loading...
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentPANDEMIA DE ZAMBETE
Articolul următorPANDEMIA DE ZAMBETE