Pandalia „Bucureștii lui Caragiale”

0
317

Se desfășoară în parcul Cișmigiu tradiționalul eveniment Festivalul „Bucureștii lui Caragiale”, într-o formulă inedită datorată pandemiei. Înainte era concentrat pe durata a două săptămâni, la sfârșitul lui august, acum intervalul este 18 iulie – 20 septembrie, dar cu spectacole numai în week-end. Însă ceea ce se întâmplă, nu esrte de aplaudat, fiindcă este nu numai absurd, dar și inutil.

Dacă aș avea cu cine să vorbesc, cu primăreasa, care s-a închis în turnul de fildeș, i-aș spune că așa ceva nu se face. Este o mostră de risipă, pentru a face haz de necaz, care scoate în evidență cât de aberante sunt măsurile luate de autorități. Și pentru ce? Sumele care se dau pe un spactacol cred că sunt de zece ori mai mari decât în condiții normale. O organizare supergonflată, cu o armată de funcționari, care îți dau să completezi un formular, în care trebuie să scrii numele, ocupația, și ce-ai făcut în ultmiele 14 zile, dacă ai trădat țara și ce ai supt de la mama, dacă ai voaiajat pe undeva, dacă ai revenit (păi sigur că am revenit, nu mă vedeți aici?), tot felul de rubrici, ca la poliție, ba mai rău, fiindcă ești tratat ca un infractor special, suspect că poți fi purtător de molimă! Plus că trebuie să-ți rezervi din timp tichete la Arcub, mâna dreaptă a primăriei, prin Internet! Și să vii cu biletele printate!!!

Și la fața locului, la fiecare pas e câte un bodyguard, iar pe marginile țarcului, un spațiu înconjurat cu garduri albe, vezi mașini de tot felul, de la salvare, pompieri, poliție, într-un parc de sănătate! Cum se descurcă românii când le dai bani să execute aberații, nu mai există națiune. Erau mai mulți oameni de la personalul de serviciu decât spectatori!

Numai și când vezi o asemenea „organizare”, te îmbolnăvești. Dar eu am rezistat, fiindcă iubesc teatrul și curiozitatea m-a împins să trec de toate barajele și să ajung să văd ce se prezintă pe frumoasa scenă improvizată, care a ocupat locul ciorilor.

Au fost programate spectacole de tot soiul, peste 30, unele fără nici o legătură cu Caragiale, dar așa e la noi, afară e vopsit gardul, iar înăuntru a fugit și leopardul.  Cele mai multe trupe aparțin unor teatre independente, iar teatele consacrate au venit cu forțe tinerești.

Prilej să văd forța teatrului independent, dar cu masca pe figură nu a fost chip! Să stai o oră și 30 minute cu ea pe față, este o tortură, e ca și cum ești blestemat să suporți un supliciu în bolgiile dantești. Și am renunțat la planul meu. Am ales să văd numai spectacole muzicale, care se anunațau a fi spectacole-concert!

Așa se numea spectacolul Oglinda neagră de la Teatrul „Nottara”. Am ales să văd acest spectacol, fiindcă era cu cântece după schițe de Caragiale. Și ce-am văzut? Cinci actori tineri, care stăteau în fața unor microfoane și cântau niște altoiuri după Caragiale. Nu jucau teatru,  nici nu erau soliști vocali, ci un amestec. Să cânți schițele lui Caragiale… ideea este bună, aparține Cristinei Juncu, dar trebuia să fie un show mortal, așa cum a făcut Maia Morgenstern mai an, când a prezentat un spectacol muzical după texte scrise de Ion Pribeagu, un emul al lui Caragiale. Maia a găsit formula perfectă, prezenta sceneta și o însoțea de cântec, dar cântecul era neaoș, plus că interpreta vreo 20 de personaje în deghizamente la vedere (vezi conica în cartea Iuțirea de sine).

Dar Maia a prezentat și la această ediție pandemică un spectcol-concert, numit Stand-up Lechaim! (L’cham însemnând o urare de sănătate și bine), ea fiind regizorul spectacolului, dar și protagonista lui principală, alături de actorii Mihai Ciucă, Dorina Păunescu, Mirela Nicolau și Andrei Miercure (mai era și o „mezină”, îmi cer scuze că nu i-am reținut numele), acompaniați de orchestra Teatrului Evreiesc de Stat. Spectacolul este o mostră de iuțire de sine, în care se vede natura umană, prin ritmul drăcesc imprimat muzicii populare românești și evreiești. Între atâtea cântece vioaie, Maia a pigmentat zeci de anecdote evreiești, care demonstrează încă o dată ceea ce am scris în Compendiu de cultură evreiască și anume specificul umorului evreiesc: autoironia.

La Jewish Museum din New York există o sală dedicată umorului evreiesc, în care vedem cum s-au ironizat de-a lungul timpului evreii pe ei înșiși. Este colosală această practică, e un semn de superioritate, ca un scut de apărare și vindecare, căci rimează cu dictonul latin Ridendo castigat mores / Râsul corectează moravurile. Numeroase anecdote privesc esența evreiască, așa cum este gluma cu degetele, ce rol are fiecare, cel mijlociu, care pentru toată lumea înseamnă un gest pidosnic, pentru evreu e degetul pe care îl pui pe limbă înainte de a număra banii. Sau știți de ce un evreu trebuie să învețe limba idiș? Ca să nu uite niciodată că e evreu. Un tânăr nu are nici părinți, nici bunici, nici o rudă de etinie evreiască, nici nu seamănă cu un evreu și totuși el susține că este evreu. Fiindcă important este ceea ce crede omul despre sine că este. Și nu mi-e rușine să recunosc că și eu mă cred puțin evreu.

Maia știe să asocieze umorul cu cântecul. Desigur, piesele ei preferate sunt din repertoriul Mariei Tănase. Și cântă excepțional Aseară ți-am luat basma sau Mărie și Mărioară, cu vocea sa mezzo, combinată cu inflexiuni teatrale și cu angajamentul întegii trupe, așa cum se întâmplă în cazul melodiei cu stigături Văleu, Văleu, Văleleu (o piesă pentru copii, cu titlul Mi-a zis mama că mi-o da).

Am văzut un original dialog între cântecul românesc și cel evreiesc, această îngemănare („klezmer”) le este dragă evreilor și mulți regretă că nu au rămas aici, așa cum bine surprinde situația anecdota în care se spune că Moise, după ce a despicat marea cu toiagul, le-a spus evreilor să ajungă în Transilvania, dar ei n-au înțeles bine și au confundat Transilvania cu… TransIordania. Nu întâmplător există și o istorie evreilor din România în care ei sunt făcuți co-fondatori, în orice caz, co-locuitori ai României.

Muzica Klezmer înseamnă un amestec sui-genris de genuri, combină folclor, jazz, swing, soul, iar evreii o consideră proprie lor, ca vennind de foarte departe, fiind un apanaj al poporului lor vechi și greu încercat. Sigur, melanjul prezentat de spectacolul Maiei Morgenstern nu are toate stilurile, a prezentat un  mix de folclor românesc și evreiesc, dar numai cu piese alese pentru o atmosferă veselă și plină de spirit, fie că se referă la oraţii de nuntă, cântece de joc, de dragoste, de petrecere, lăutărești, satirice, multe cântece evreiești semănând cu sârbele românești. Din ele răzbate bucuria exuberantă. Nu o dată am scris că ar fi benefic un eveniment numit Festivalul „Sărbătoarea Maia”, în care am avea ce trăi, fiindcă acolo unde joacă Maia, plouă cu fericire!

În timpul spectacolului ei parcă am uitat că port mască, pe când la cel prezentat de tinerii de la Nottara mă deranja, mereu voiam să mi-o dau jos de pe față. Ei nu jucau o întâmplare, ci o parodiau a priori prin cântec. Iar cântecele erau niște pastișe, niște imitații după Maria Tănase sau alte cântece celebre, precum „Zaraza”, dar nu o imitație fidelă, dimpotrivă, falsă.  Făceau parodie la parodie. Nimeni nu înțegea nimic. O comedie cântată ar fi trebuit să fie mereu aclamtă, dar nu s-a aplaudat nici măcar o dată în tot spectacolul. A fost un spectacol studențesc, de improvizație. Cu machiaje sau travestiuri la vedere, cu treceri de la un cântec la altul, dar fără a marca un moment, fără a decupa o situație.

Desigur, actorii înțelegeau ce fac și ce spun, dar nu și spectatorii. De ce? Fiindcă nu au găsit calea să comunice teatral ceea ce au vrut să spună. Și-au propus prea multe, să epuizeze tot șantierul, au intenționat să facă o comedie sofisticată, à la Woody Allen poate, dar și mai a dracului, cu cântece, pe românește.

Musicalul e un lucru fff greu, la noi acest gen nu există, nu se învață la nici o școală, de aceea așa-zisele musicaluri sunt imitații americane, care cad în ridicol. Trebuie ca povestea să fie simplă, iar actorii să știe să cânte și danseze. Ori aici nimeni nu dansează. Totul e static. E o operă colectivă, cu mai mulți scenariști, compozitori, aranjori, dar mai puțin Caragiale. Spectacolul se numește Oglinda neagră, fiindcă asta ar însemna numele Caragiale (din cara-negru și gialei-oglindă). Dar începe în stil Creangă, cu Aghiuță trimis pe pământ să vadă ce fac muritorii. Și ne bagă în restaurantul unui tren de plăcere și ne plimbă (static) cu Lache și Mache, cu Goe și Mamița. cu Bubico și Mimi, ca să amestece pandemia cu Nenea Iancu și cu… Piața Roșie (?!?). Mă mir că nu au ajuns și în Times Square. Categoric, aglomerația de informații avea nevoie de o poveste… caragialescă.

Ce să mai spun de muzică! Fiindcă pe mine m-a ataras ideea de „poveste muzicală” sau „spectacol-concert”. Muzică mai intensă au făcut ciorile care zburau necontenit deasupra spațiului teatral, combinând în stil „klezmer” croncăniturile cu o ploaie de picturi de cioară, parcă voiau să te alunge de acolo, ce căutați voi, mă, aici, să ne stricați liniștea?, ziceau ciorile. E ora de culcare, plecați acasă!

Prin spațiul de joc, printre spectatori, mișunau tot felul de fâțe cu aparate cu trepied, care tot fotografiau „sala” de mascați! Ce mostră! Acesta da eveniment, să conservi imaginea unei mulțimi cu mască. Dar așa ceva nu mai face parte din Bucureștii lui Caragiale, sunt Bucureștii Coronei Virus, ai lui Klausfobie, ai lui Ludcovid, ai lui Velă de Epavă, ai lui Făt Arat și Greblat et co.

Ori marea problemă aici este. Nu se poate vedea teatru cu mască pe figură, mai ales pe caniculă. Respirația încălzește tifonul măștii și trebuie să supoți pe față căldura timp de o oră sau două, cât ține spectacolul. E  ca și cum ai sta într-o baie de aburi. Acest disconfort blochează percepția. Nu poți să fii atent, complet dezinhibat, la ce se joacă pe scenă.

Oamenii care au decis așa ceva au trăit această experiență? Nu. Ei experimentează pe noi. Și le spun eu, ce-ați făcut e inutil, nu ajută la nimic. Asta nu e cultură, învățătură de minte sau relaxare, e chin. De ce să chiuiești oamenii, dându-le iluzia că au participat la un spectacol de teatru gratuit? Totul e gratuit, da, dar această gratuitate costă, fiindcă necesită o echipă tehnică supragonflată, care nu face muncă voluntară. Cei de la Arcub, organizatorul, sunt plătiți. Li se dă și mașiniștilor o leafă, foarte bine, ca și șoferilor, paznicilor, bodyguarzilor, funcționarilor… Nu intri în spațiul de joc decât prin baraje de fier și după ce ți se ia temepratura și ți se dă și alte „indicații prețioase”. Pentru ce? Pentru ce acele completări a sute de formulare? Câtă risipă de hârtie! Cine le contabilizează?

Nu mai vorbesc de disconfort, care este absolut. Se spune că obișnuința e a doua natură. Poate dacă vii de mai multe ori la astfel de manifestări, te obișnuiești. Cu câte nu se obișnuiește omul! Nu-i da omului cât poate să ducă… Însă este cert că natura nu ne-a născut cu mască, deși se poate spune că unii poartă mască și fără masca de protecție. Aceștia sunt fățarnicii. Fățărnicia e boală veche. Însă nu se știe dacă te naști fățarnic sau devii. Sigur, e de preferat să porți mască fără să fii fățarnic. Și acest lucru se vede aici, la teatru. Îți verifici rezistența. Dacă spectacolul e bun, te ajută să suporți mai ușor masca. Dar dacă e prost, totul devine un chin. Nu se poate să urmărești un spectacol modest, timp de două ore, cu masca pe figură. Afară de actori, tot publicul are mască. O aramtă de bodyguardzi veghează să nu-ți dai cumva masca mai jos de nas, că te sancționează. Și sunt bodyguradzi foarte mușchiuloși. În timpul spectacolului, ei bântuie printe rânduri, fiindcă râdurile sunt la 1, 5 metri distanță, dar scaunele sunt grupate câte trei, deci te poți așeza lângă cineva virusat, cum m-am așezat eu, fiindcă nu am mai găsit un loc liber (este interzis statul în picioare), lângă o persoană care tot tușea. Riscul e foarte mare.

Dar nimic nu mai contează dacă ieși teafăr din experimentul „Bucureștii lui Caragiale”, dacă scapi sănătos din această încercare, iar primăria este mulțumită, fiindcă a mai bifat un eveniment estival pentru bucureștini, o pandalie specifică pandemiei, altfel, săracii oameni, pe această vreme caniculară, unde se duceau? La Morgă spectacolele nu sunt vesele.

Grid Modorcea, Dr. în arte

loading...