Monștri (s)acri

0
302

Concertele de la Târgul Crăciunului s-au întețit în ultima săptămână și ne-au fost anunțate ca fiind opera unor monștri sacri. Veniți, veți auzi ce n-ați mai văzut!, ne tot chema o lătăreață blondă, care vorbește mai mult decât se cântă.

Sigur că m-am dus. Nu puteam să pierd un asemenea prilej. Da, am văzut și monștri sacri, după nume, ca Irina Loghin, Fuego, Ștefan Bănică, Ozana Barabancea, Horia Brenciu sau Ovidiu Komornyk, dar ce am ascultat, a fost cam acru. La capitolul ușoară, Monștri-s acri. Am avut sentimentul că suntem invadați cu umpluturi. Poate n-ați auzit de „Provincialii”, să vedeți ce înseamnă o eroare a naturii. Această trupă ne demonstrează că și muzica poate fi urâtă. Și s-a nimerit să vină și alde Drăghici, frații, care sunt o fabrică de făcut zgomote! Ei, cu manelele lor butucănoase, au stricat orice sentiment curat față de Crăciun. O eroare de selecție. Aceste trupe nu aveau ca căuta într-un eveniment închinat Nașterii Mântuitorului. Erau din alt aluat, veniți de la șatră, balcanizând totul prin urlete de speriat malahalele. Muzica trebuie să educe poporul, să-l purifice și ridice la sublim, să nu să-l sperie!

Umpluturile ne-au arătat fața urâtă și total neinteresantă a muzicii ușoare românești, mediocră, lipsită de inspirație, în contrast flagrant cu muzica tradițională. S-a uitat că suntem la Târgul Crăciunului, în postul lui, și s-a cântat ca la tarabe, cârnățărie muzicală cu varză acră. În loc de puțin și frumos, mult și prost. Așa e când lucrurile se fac fără măsură, în acord cu chiolhanul de pe margine, în care cârnățarul Petrică regreta că a tăiat numnai 15 porci, fiindcă a vândut tot și i s-a golit cazanul de fasole cu ciolan, dar și cazanul cu sarmalele. O abundență, să-ți vină rău!

Cei mai mulți au venit să se îndoape, nu să asculte muzică, iar când a cântat atât de fals Komornyk, chiar că au plecat cu toții la oala cu cârnați și varză acră. Ce mai, ne-au invadat „Provincialii”, și la urlete, și la gurmandism.

În afară de concertul lui Grigore Leșe, nu pot să numesc nici un alt eveniment demn de măria sa, Muzica, deși au fost multe, multe. Dar și Grigore Leșe nu părea a fi în apele sale, s-a cam chinuit să ofere un concert unitar, slujindu-se de corul bisericesc „Dominos”. Adică a încropit un scenariu, a apărut cu toaca de gât și s-a adresat mulțimii, pe cine colindăm noi azi? Pe cine îl cheamă Ion? Să ridice mâna. Dar Maria? Da, hei, să începem cu Ion. Și a cântat o colindă la toacă. A trecut apoi la fluier, combinându-se cu corul. A apărut apoi un solist, care a cântat despre Gheorghiță, îl tot miluia cu vorbe arhaice pe Gheorghiță. S-a creat un dialog între Gheorghiță, fluier și cor. Leșe a uitat de Ion și de Maria, și ne-a băgat pe toți în corpârșeu, fiindcă ne-a amintit celebra doină arhaică:

Nu-i lumină nicări

O murit tăţi oamenii…

Să mă puie-n copârşeu

La un loc cu Dumnezeu

Că acolo-i locu’ meu.

Apoi a venit la rampă și i-a îndemnat și pe spectatori să cânte cu el acest cântec de jale, de parcă murise tot universul. Mă așteptam să se nască Iisus, dar nu s-a născut. Sigur, eram în prezilele nașterii, când Irod pregătea uciderea de prunci. Sau poate că și Dumnezeu era în copârșeu sau pur și simplu era absent sau dormea, ca în poezia lui Blaga (evident, culeasă din popor), model de meditație filosofică:

Doamne, Doamne, mult zic Doamne,

Dumnezeu pare că doarme

Cu capul pe-o mănăstire

Și de nimeni n-are știre.

Atmosfera cernită s-a păstrat până la sfârșit, când o răbufnire de dor naționalist s-a răsculat și Grigore Leșe a cântat cu ansamblul celebra doină bucovineană Cântă cucu’, bată-l vina, devenit un hit național (a fost un laitmotiv al Târgului, la concurență cu Feliz navidad), apoi coriștii au ieșit pe rând, în șir indian, iar Grigore Leșe cu toaca după ei le bătea arar, după cum le era mersul.

A fost un moment copleștior, aproape funebru, așa cum am văzut la New York că se practică în săptămâna Patimilor, când biserica e în doliu, fiindcă Iisus e dus pe cruce, moartea lui este receptată cu tristețe, cu momente de meditație, nu cu veselie ca la ortodocși. Lipsa de credință duce la aberații. Nu mai există nici o regulă. Iar acum e Crăciun, nu Paște. Dar se leagă. Mă mir că nu se sărbătorește în aceeași zi și Paștele și Crăciunul. Căci aceste date sunt convenționale. Dacă aceste sărbători religioase s-ar concentra într-o singură zi divină, atunci ar pieri biserica, chiar că ar muri creștinii de foame, n-ar mai avea ce să sărbătorească pe tot anul, n-ar mai lungi bucatele de la un sfânt la altul. Dar așa, cum e acum, e ca în rugăciunea lui Creangă: „Dă, Doamne, la români în fiecare zi câte o sărbătoare, numai sâmbăta și duminica să fie pranzic și nuntă”. Dar bine că Grigore Leșe et co. au cântat piese arhaice, cu voci venite parcă din fundul pământului.

În contrast cu acest moment, au apărtut prelucrătorii, folcloriștii, care au folclorizat Crăciunul în cântec și joc, la marginea kitsch-ului. Greu de imaginat modernisme și compoziții pe tema Crăciunului, născocite de Fuego și un cuplu trasgi-comic numit Alesis.  Adevărați monștri acri. Și scălâmbăielile lui Bănică nu mai au odihnă. Omul se prezintă ca Elvis Presley. E anunțat ca un star internaținal, așteptat cu sufletul la gură de mii, milioane de oameni! Toată planeta e holbată la el să vadă cum îl mai imită azi pe Elvis Presley. Ar fi trebuit să se ducă la Festivalul Elvis Presley de la Bad Nauheim, Germania. Acolo ar trebui să stea la coadă.

Sau să vedeți minune, pe Ozana, care face să stea în loc și firul apei din Humulești. E greu de imaginat un monstru sacru care cântă atât de acru, de fapt, cum spunea cineva de lângă mine, „dar asta când cântă?”. Într-adevăr, Ozana nu cântă, rage, urlă, mai ceva decât „Blana Bomba”. Ne-a prezentat șalgăre internaționale, cică „dragi sufletului meu”, păi și nouă ne sunt dragi, dar pe care nu le mai recunoșteam. Cred că Edith Piaf s-a răsucit în mormânt când ea a cântat Je ne regrette rien. Acestă melodie, de un lirism patetic, a fost sacrificată total, fiindcă cuvintele cântecului erau urlate. Ea nu cântă o melodie, ea recită un text, strigă niște cuvinte. E un fel de recitativ teatral. Qui prodest o asemenea răstălmăcire? Ce plăcere nebună să iei un șlagăr intenațional și să-l faci varză acră! Ozana e bună de clown la circ. Iar culmea acrelii a venit cănd l-a dat jos pe dirijor de la pupitru, căci zbieretele ei erau acompaniate de orchestra „Lumini sonore”, și a urcat ea să dirijeze. Și ce credeți că a dirijat acum, de Crăciun, în postul Crăciunului, în prag de Ajun? Un celebru marș al lui Johann Strauss, care se cântă la Viena a doua zi de Anul Nou. Ea era deja la galop pe ”Marșul Radetzky”!

*

Nu mi-au plăcut nici anumite ansambluri folclorice, precum „Liliacul” din Mehedinți, plin de copii frumoși și frumos îmbrăcați, dar dezcordați vocal. Nici „Mlădițele ilfovene” nu au mai fost ca anul trecut. Însă a dres busuiocul la toate stângăciile ziua în care au evoluat „Moșoaiele” din Luncavița, Tulcea, „Roua” din Cloșani, Gorj, și „Mureșul” din Târgu Mureș. Folclorul a dat minuni în toate colțurile țării. Iată că și Dobrogea ne arată ce valori sacre are acest pământ. Bravo celor care au conservat obiceiuri atât de străvechi ca „Moșoaiele”, spirite arhaice care alungă răul de pe tot anul ce vine. Acest sat dobrogean, Luncavița, este plin de istorie romană, fiindcă nu e departe de Dunăre (nu e la mare, cum tot zicea prezentatoarea blondă!), eu un sat mare înconjurat de bălți și păduri, locuitorii fiind majoritar pescari și vănătrori, de aceea au și colinde specifice pentru ei. Colindele se cântă în dialog între două șiruri de colindători, susținuți din spate de mascați, îmbrăcați în blănuri de animele, cu clopoței uriași la brâu. Măștile sunt superoriginale, parcă ar fi din commedia dellarte, diferite de ale colindătorilor din Maramureș. Diferite și de cele atătate de Pițărăii din Cloșani, despre care am mai scris mai an, un fenomen rar, cu cântece și obiceiuri păstrate de pe vremea dacilor. Iar azi anasamblul „Roua” a ajuns supreprofesionist, cu una dinte cel mai frumoase voci ale acestui pămănt, Carmen Sarcină. Izvorul obiceiului se află în satul mehedințean Isverna, unde se conservă obiceiul facerii și dăruirii colacilor (pițărăi) la copii în Ajunul Crăciunului. Tot ce au cânta și jucat acești copii a fost perfect.

Cu un asemenea folclor, o țară are rădăcini de neclintit, este nemuritoare. Cum a dovedit-o și ansamblul „Mureșul”, care ne-a făcut o demonstrație uluitoare, cu orchestra și danstorii: au ilustrat Raposdia I de George Enescu. Încă nu am mai văzut cum iureșul melodiilor care l-au inspirat pe Enescu poate fi jucat, cum arată el în formă de sârbă și horă, fiindcă iureșul e dat de „Sârba-n căruță”, „Hora staccato” și „Hora lui Dobrică”. Uluitor cum mascații au imaginat o atmosferă de târg, de joc, de „omorât” capra, de fantezie țărănească. Aici ar fi fost la locul lor, bine incluși, și „Urșii” din Comănești, Bacău, un iureș de proporția unui rit ancestral.

Iar vocile celor patru soliste ale ansambului „Mureșul” din Tărgu Mureș, sunt cu adevărat de pus în rama muzicii românești. Lecție de profesionalism. Cu nimic nu se pot compara acești ambasadori ai muzicii, ai poporului român. Cât de departe și imitativi erau „monștri sacri” ca Narcisa Suciu sau Ștefan Hrușcă, valori indiscutabile, dar care folclorizau colindele, așa cum spunem despre un poet neoriginal că literaturizează. Aceștia nu sunt rapsozi ca Grigore Leșe, ei fac „muzică ușoară” din colinde. Muzica ușoară este departe de a prinde arhaismul, care e față de ea ca cerul de pământ.

Folclorul prezentat la acestă ediție a Târgului de Crăciun este încă un argument copleșitor al pledoariei mele pentru înființarrea, în cadrul Festivalului „Enescu”, a unei secțiuni dedicate Predaniei muzicii, tradiției muzicale românești. Ar fi ceva uluitor pentru străini, să vadă și să audă așa ceva, cele mai frumoase jocuri și ritmuri pe care le-a creat ființa umană. Festivalul enescian nu are o secțiune de spectacol. A încercat la ediția 2019 o formă de spectacol tenorul Rolando Villazón cu Fundația Mozarteum din Salzburg, pe care o conduce. Dar evenimentul s-a petrecut nu la Ateneu, ci la sala „Excelsior”. Nu s-a folosit deloc sala Teatrului Național, renovată, care poate fi suportul unor spectacle de elită. Ba chiar aici ar trebui focusat festivalul, să cânte orchestele mari, fiindcă scena este uriașă, iar sala are o mie de locuri. La ce e nevoie de 3 mii de locuri, ca la Sala Palatului, dacă muzica se aude prost și se cultivă melomacii? Dacă Festivalul nu are un Templu al Muzicii, se ratează enorm cu experimentul de la Sala Palatului, „mari opere ale lumii prezentate cu proiecții”. Nu e nevoie de așa ceva.

Rapsozii și ansamblurile populare, cele cu valențe profesioniste culte, au de arătat minuni.

Cum ne-a arăta și ansamblul „Țara Vrancei” din Focșani, o demonstrație de cânt și joc, un portret al mândriei de a fi român și al iuțirii de sine, așa cum a făcut la superlativ și Orchestra Națională „Valahia”, condusă de Mrius Zorilă, poate cea mai valoroasă orchestră de muzică populară a țării, cu un program de nota 10, arătând ce înseamnă muzica populară pură, așa cum se cântă ea din moși strămoși, în toate colțurile țării, după cum au demonstrat și fabuloșii soliști Lavinia Goste, Olguța Berbec, Ovidiu Homorodean sau Emilia Dorobanțu. Folclorul din Moldova, Oltenia sau Maramureș a fost redat în starea lui pură, datorită acestor interpreți desăvărșiți. Mari valori, ca Lavinia Goste, așa ceva cred că nu s-a mai auzit de la Ioana Radu, Maria Lătărețu și Maria Tănase. Lavinia și-a prezentat și școala sa de copii, cu care ne-a colindat. Ceva divin. Cel mai perfect moment al Târgului de Crăciun. În care iuțirea de sine a fost o prezență națională, cu valori din toate colțurile țării. De altfel, acest iureș a fost dominant în faza Ajunului. Așa cum ne-au dovedit-o și invitațiii din Chișinău, „Valentin Uzun Orchestra”, deși era numită orchestra „Sarmis”, care a pornit de la „Sârba Nistrului” și ne-a trecut prin iureșul muzicii balcanice, ca să temine cu inevitabilul hit „Cântă cucul, bată-l vina”. Basarabenii s-au dovedit extrem de focoși, în dans, cânt și dans modern, mai puțin în folclorul neaoș care ne-ar fi dovedit că Moldova conservă perfect folclorul și cântă românește, prezentănd totul în trombă, cu suflători dibaci, care ne-au amintit de prestațiile lui Bregovici Orchestra.

Păcat că Festivalul de Crăciun nu este unitar, este ca mâncarea de la tarabe, de la căsuțe, de toate pentru toți, un talmeș-balmeș. Și pe lângă valori, se strecoară și umpluturi. Nu este un festival care să se ia în serios. Încă are o natură de amatorism, birocratică, de genul „hai să bifăm și asta, să le dăm (cui?) distracție”. Selecția este plină de compromisuri. E departe de a avea o organizare de valoarea Festivaului „Enescu”. Și ar trebui să aibă, de ce nu? Muzica tradițională românească este mie la sută garanția identității națonale, ea trebuie conservată, ocrotită, promovată, așa cum fac unele ansambluri care au căpătat o personalitate autoritară, ca „Roua” din Cloșani.

Acest festival de muzică de Crăciun este, deocamdată, așa cum arată acum, un ghiveci cu multă varză acră. O ghiftuială cu de toate pentru toți, iar muzica de calitate s-a strecutat rar, rar, printre gusturile maneliste. Unde ne sunt profesioniștii?

Eu sunt foarte pretențios, nu împart muzica în ușoară, grea și tra-la-la. Muzica e muzică, indiferent de gen, dacă e bună, dacă e autentică. Îl iubesc la fel de mult pe Mozart, ca pe Ray Charles (de care ne-a amintit Alexandru Pădurean, o mare surpriză a Târgului, cu un recital insolit, neinclus în program), îl apreciez la fel de mult pe Jay-Z, ca pe Stravinski. Atunci când ai un reper ca „Phoenix”, nu poate să-ți mai placă Bănică și Brenciu. Nu mai vorbesc de soliștii de la „Jinga Bell”, cum s-a numit concertul oferit de Orchestra Metropolitană București, dirijor Daniel Jinga, concert plin de umpluturi, de soliști care nu au ce căuta pe o scenă competitivă. Imitatorii sunt pe toate drumurile, ba au ajuns să fie taxați drept „monștri sacri”. Pentru că-s bătrâni, nu pentru că-s sacri. N-au nimic sacru în ei. Totul e fals.

La noi, muzica ușoară este o caricatură. Încă nu a apărut în muzica nouă compozitori care să-i egaleze pe compozitorii din anii staliniști măcar, gen frații Grigoriu. Iar până la Moculescu, mai va. Ei nu cântă mai bine ca Luigi Ionescu sau Alexandru Jula. Acolo am rămas cu Komornyck et co. Sigur, atunci un Edmond Deda et co. nu aveau nici o concurență. Poate lumina de la Răsărit. Dar azi, ai de unde alege, berechet, iar dacă dai peste „Provincialii” sau Ozana, ești un om bun de dus la balamuc, de fapt, asta-i fasolea când dă în clocot. Unde ne sunt adevărații monștri sacri? Cântăreții de muzică ușoară de la Târgul de Crăciun au pus cruce muzicii, ne-au arătat cum se poate compromite o artă dacă lipsește harul. Îi auzi o clipă și îți vine să fugi. Tot e ceva, că e cam ger. Prefer să ne întoarcem la copilărie, la colinde, la pace, la liniște.

 

Grid Modorcea, Dr. în arte

 

 

loading...