Moise, Aron și impostorii

0
242

Copleșitoare opera neterminată Moise și Aron de Arnold Schoenberg, dar și mai neterminat a fost spectacolul de la Sala Palatului, care ne-a oferit în primă audiție această operă cu proiecții! Iar proiecții! Am văzut stele verzi! La sfârșit, spectartorii au ieșit de-a dreptul amețiți de aberațiile de pe pereți! Un bombardament năpraznic, și din față, pe ecranul din spatele orchestrei și corului, și din lateral, pe pereții în zig-zag ai scenei! Năpraznic, fiindcă autoarea acestei crime de percepție, dricara pe nume Nona Ciobanu, a vrut să-l întreacă și pe Dumnezeu! N-a avut milă de nimeni! Un domn, care mergea împleticit și cu mâna la ochi, spunea: „Ne iau de fraieri, dau spectacol pentru proști, să zică, uite, mă, ce frumos, e cu imagini pe pereți! Ce le pasă, sala e goală, dar ei au vândut biletele! Dacă spectacolul e finanțat de vreo bancă, nici nu le pasă! Eu am venit pentru Schoenberg și ce-am văzut, imagini de pe internet, cu care se joacă și copilul meu! Ar trebui să le cer despăgubiri pentru această mizerie! M-au îmbolnăvit! Nimeni n-a văzut ce porcărie au făcut? Nu există un control, un supervizor, un director artistic care să vadă că nu poți citi un text alb pe imagini albe sau mișcate ca dracii, au făcut o măcelărie din textul biblic!”

Ce să-i spun, stăteam și eu cu mâna la ochi, nu mai vedeam. Nici nu mi-am dat seama cine a vorbit, parcă era un domn cu părul alb, cu o flanelă albă și cu un toiag în mănă? O fi fost chiar Moise, coborât de pe ecran? Ptiu, drace! Mi s-au împăienjenit ochii, dar nu și mintea! Și eu cred că Moise are dreptate, simbolurile și simțirea ne redau parțial adevărul și realitatea, numai cugetul e cel care face judecata dreaptă.

Proiecțiile fac parte din simbolistica deșartă, din chipul cioplit cu care ne aburește Aron (scris așa, nu Aaron, ca în Biblie, fiindcă Schoenberg a tăiat un „a”, el a urmărit ca titlul operei sale Moses and Aron să aibă 12 litere, câte sunt sunetele gamei cromatice), ele sunt balastul care împiedică gândirea să pășească pe drumul ei curat, spre muzică, spre fenomenala partitură a lui Arnold Schoenberg.

Muzica, fiind atipică, scrisă într-un un limbaj adecvat, cel dodecafonic, serialist, este o reflectare cugetătoare a unei mari probleme biblice, care este chiar sufletul genezei: descoperirea de sine a poporului evreu. Muzica dă glas unor mari idei și teme biblice, aceea a poporului ales de un zeu necunoscut (Dumnezeu), pe care poporul Israel nu-l cunoaște, nu l-a văzut, dar care, acest nou zeu, le promite oamenilor că dacă se leapădă de vechii zei, de vechea credință, și-l vor vedea pe El, numai pe El, îi va scoate din robia lui Faraon și îi va duce în Pământul Făgăduinței, acolo unde curge lapte și miere.

Marea problemă este ca poporul să-l vadă pe Dumnezeu, să-l afle, să știe cine este. Aceasta a fost și obsesia Sfântului Augustin, care, la fel, în Confessiones, spune „vreau să știu cine ești, Doamne, ca să cred”. Credința se bazează pe cunoaștere, iar cunoașterea este cugetare. Sf. Augustin îl va cunoaște pe Dumnezeu pe cale apofatică, pe când poporul Israel nu-l va cunoaște pe noul zeu decât prin ceea ce Moise numește „chipuri și minuni”. De aceea, el, în final, după ce coboară de pe munte, și vede idolul făcut de oameni, spune: „Fără chipuri și minuni!” E o replică esențială, pe care avea să o spună și Iisus în acest fel: „Dacă nu vedeți semne și minuni, în nici un chip nu credeți!”. Poporul are nevoie de minuni ca să creadă. Și va crede în noul zeu al lui Moise, numai atunci când profetul vindecă un lepros! Vindecarea lui e o minune prin care ei recunosc puterea noului zeu.

Toată istoria acestui episod biblic este desfășurată în cele două acte ale operei. Care par rupte din filmul Moses (1995), realizat de Roger Young, cu Ben Kingsley în rolul principal. În primul act avem dezvoltată ideea acceptării noului zeu, cu promisiuea că-i va scoate pe evrei din robie și-i va duce în țara făgăduită, iar în actul doi avem reacția poporului, la prea lunga așteptare, căci Moise se dusese să se întâlnească pe munte cu Dumnezeu și nu mai venea, și atunci oamenii i-au cerut lui Aron să-i întoarcă la vechii zei și să-i lase să facă un idol, vițelul de aur, un chip cioplit, pe care îl vor adora. Moise va coborî de pe munte cu tablele legii și cere să fie distrus idolul, într-un final care consfințește puterea cugetului asupra simbolurilor, asupra credinței în semne și minuni.

Și cum credeți că a înțeles autoarea proiecțiilor aceste semnificații? Ca un repetant în ale gândirii și simțirii! Nimic nu i-a reușit! Totul a fost ucigaș. În loc să ne lase să cugetăm la aceste semnificații foare actuale, fiindcă azi, mai mult ca oricând, oamenii nu-l mai văd pe Dumnezeu, fiindcă ar trebui să fie drepți și cinstiți, căci spune Moise, „numai cei drepți și cinstiți îl văd pe Dumnezeu”, ne-a dus pe alte căi de o puerilitate crasă. Ne băga în tot felul de labirinturi, metaforă ordinară, munți de zgârie-nori, șosele suprapuse, furnicar de mașini, ca și o masă de oameni îngrămădiți între două ziduri, zidurile plângerii, sugerând holocaustul. Sau ne-a bombardat cu sârme digitale, cu care a înlocuit magicul toiag al lui Moise, cel care le arăta evreilor calea.

Totul făcut anapoda. E greu de descris acest bombardament fără sens, nici nu merită, ne pare rău chiar că ocupăm spațiul tipografic cu aceste amănunte, dar le dau să subliniez nonsensul lor. Mult mai armonic și aproape tonal, prin mici grupuri de sunete, conținând înșiruirea celor 12 note ale gamei cromatice, sună muzica atonală a lui Schoenberg decât aceste bazaconii, jocurile digitale, imposibilele umpluturi ale unui text genial. Ceea ce părea șocant la anul scrierii operei, 1930-32, acum ne apare ca făcând parte dintr-o evoluție firească a muzicii. Ba sunt părți care seamănă cu ceea ce am auzit la Honegger, în oratoriul Ioana d’Arc pe rug. Sunt momente de o mare frumusețe sonoră, mai ales în actul I, plin de combinații orchestrale și vocale.

Experimentatul dirijor german Lothar Zagrosek a condus cu pricepere Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu”, susținuți de Vocalconsort Berlin, cu un grup de 13 soliști, în frunte cu Robert Hayward (Moise, bas-bariton) și John Daszak (Aron, tenor). Alte personaje fără nume reprezintă masa poporului ales. Foarte originală este în această operă suprapunerea vocilor, uneori nu e clar dacă vorbește Dumnezeu sau Moise, Moise sau Aron, căci de multe ori dilogul este o partită monologală. Chiar și în textul biblic ni se pare că cei doi frați se certă, nu se înțeleg, dat fiind că Moise îl vede pe Dumnezeu, iar Aron, nu („Cum să te închini la ceva ce nu vezi, ce nu-ți poți reprezenta?”). Unul vorbește cu Dumnezeu, celălalt e un fel de translator al vedeniilor lui Moise.

De aceea, Aron apelază la hocus-pocus, la minuni. Și ceea ce face Moise în fața Faraonului, Schoenberg îi atribuie lui Aron, dat fiind că el nu-l acceptă pe noul zeu invizibil. Și faptul că este invizibil, revoltă poporul, de aceea Aron recurge la cele trei minuni: transformarea toiagului în șarpe, vindecarea unei mâini acoperite de lepră și transformarea apei în sânge. Aceste miracole au efect, conduc la salva lui Dumnezeu de către popor. Dar totul este mișcător în acea lume nesigură, azi aducem salvă, mâine ne îndoim. Căutarea certitudinilor duce la schimbări neașteptate, cum este momentul când Aron, politeist în sufletul său, le oferă oamenilor un zeu palpabil și vizibil, vițelul de aur. Aici este momentul deosebit al muzicii, care reflectă veselia autodistructivă a mulțimii aflate în jurul idolului de pe altar. Acum auzim și „Dansul măcelarilor”, când sosesc șefii de triburi în sunete de alămuri. Este vindecată o paralitică, iar un tânăr care vrea să distrugă vițelul, este linșat. Urmează marea orgie, orgia beției, orgia distrugerii și a sinuciderii. Parcă am fi în Viridiana lui Bnñuel, nu e de mirare că momentul este ilustrat cu proiecții erotice, îmbrățișări repetate de trupuri!! Oamenii cad frânți și adorm, dar apare Moise cu tablele legii și distruge vițelul.

Acum are loc marele dialog dintre Moise și Aron, unul pledează pentru cuget, pentru ideea pură și abstractă, celălalt pentru simboluri și sentimente. Simbolurile degradează ideea pură. Aici este marea teză a lui Schoenberg, cum a înțeles și transpus el textul biblic. Înseși tablele legii par intermediari simbolici, de aceea Moise le sparge și exclamă în final: „O, cuvânt, cuvânt care îmi lipsește!”, Cuvântul fiind expresia superioară a Ideii, abstracțiunea desăvârșită identificată cu Începutul, cu Dumnezeu.

Așa ceva există în operă, în textul lui Scheonberg, atunci cum de autorii proiecțiior nu au citit textul, cum de s-au făcut că trec peste o astfel de idee-cheie? Sunt oare impostori? Au vrut să câștige bani pe seama unui eventual public needucat, bun de aburit cu imagini colorate?!

Gândită inițial ca o cantată (1926), lucrarea lui Schoenberg a căpătat apoi formă de oratoriu și în final de operă, concepută a fi reprezentată cu decoruri și costume. Opera trebuia să aibă trei acte, dar persecuțiile lui Hitler împotriva evreilor l-au prins pe Schoenberg la Paris, de unde a emigrat în Statele Unite. A lucrat ca profesor în Los Angeles, pentru a-și asigura existența, dar comezile ocazionale și deteriorarea vederii l-au împiedicat să-și termine opera. Care a fost un mare pariu cu sine, cu viziunea sa asupra lumii și a muzicii, dovadă că și libretul acestei opere este creația sa. De notat că Schoenberg a scris libretul actului III, în care Aron este adus în fața lui Moise, care își expune acum pe larg teza că „imagnile compromit ideea”. El respectă textul biblic, comasat, desigur, dar cele două acte susțin lucrarea, o fac coerentă, nemaivobrind de faptul că acest episod biblic din a doua carte a lui Moise (Exodul) este atât de cunoscut încât facem completările de rigoare, acoperim lipsurile, fără nici un efort deosebit.

Efortul deosebit a fost să nu vedem proiecțiile, care deranjau total perceperea directă a spectacolului muzical, suficient prin el însuși, prin marile forțe care au contribuit la realizarea lui. Iată cu ce ne pierdem timpul și sănătatea, cu umpluturi la un felstival nobil, aerisit, plin de evenimente muzicale de soi, un festival de elită, de muzică clasică adevărată, cu interpreți de mare valoare, o adevărată sărbătoare muzicală. Dacă stricătorii de comori muzicale țin neapărat să arunce banii în prostie, pe prostii, trebuia să mai existe un spectacol. Într-o seară să ascultăm opera fără proiecții, iar în a doua seară să facă dumnealor ce vor, să proiecteze stele pe pereții pentru cei cu ochii tari.

Da, imaginile compromit ideea. Ele limitează peceperea, imagniația auditoriului, obligat să accepte viziunea personală a unui regizor. Muzica nu are nevoie de ilustrații. Ea precede cinematograful, așa cum am arătat în cărțile mele de film. Și e suficient să ne gândim la Poemul simfonic Don Quijote de Richard Strauss, cântat în festival de Royal Concertgebouw Orchestra, unde violoncelul solist îl personifică pe Don Quijote, o viola, pe Sancho Panza, iar oboiul, pe Dulcineea. Alte personaje sunt sugerate de clarinetul bas și de tuba tenor. Muzica ne duce cu gândul la fantastica bătălie a lui Don Quijote cu morile de vânt, cu o turmă de oi, la întâlnirea cu cei doi magincieni și cu Cavalerul Lunii Albe. Da, vezi totul, dar cu o condiție, să știi cine a fost Don Quijote și să fi citit cartea lui Cervantes, altfel bați câmpii și ajungi să vezi stele verzi pe pereți.

Și George Enescu a folosit această soluție în unele din lucrările sale, unde acordă unor instrumente, ca vioara, roluri solistice, așa cum am arătat punctual la timpul potrivit, atunci când s-au cântat aceste lucrări. Nu mai vorbesc de Mozart, a cărui muzică este esențialmente vizuală, când o asculți, vezi automat personaje dansând menuet sau gavotă, ori cântând arii în relații de salon sau operă. Nu am nimic cu experimentele, ele sunt necesare pentru progresul artei, dar să nu depășească măsura, ori să nu fie redundante, lăsate pe mâna amatorilor, mereu e nevoie să fie descoperite și practicate noi soluții.

Este un lucru elementar să prezinți opera în starea ei naturală, mai ales când este vorba de o primă audiție!, nu să o dublezi, prin interpretări vizuale. E ca și cum eu aș vrea să o cunosc pe doamna Nona Ciobanu și îmi este prezentată nu ființa sa reală, ci o clonă a ei sau o caricatură. Așa cum ne-a arătat ea în partea a doua a proiecțiilor unde a desfășurat niște strâmbături ale unor chipuri umane!! Și ce era cu acel nesfârșit travelling înainte, ca să ne plimbe în labirint, să amețim? Când nu mai avea noutăți digitale, ne bombarda cu pătrățele și linii colorate, cu frânturi de litere sau repeta la nesfârșit aceleași imagini proaste, edulcorate. Textul trebuia să nu fie suprapus peste imaginile în mișcare aberantă, ci oferit separat, într-un caiet-program, așa cum s-a întâmplat la Oratoriul lui Honegger.

Aceste opere cu proiecții au fost tragedia (citește comedia) acestui mare festival. Cineva trebuie să vadă ce se întâmplă și să spună stop acestor crime morale! Salvați muzica de impostori!

Grid Modorcea, Dr. în arte

loading...