Incinerarea la români

0
222

Nu demult, am întâlnit la Frankfurt un român bine germanizat care trăia complexul românismului, fiind revoltat pe faptul că „nu mi se dă dreptul de a fi român”. Cică a venit în țară să-și recapete niște drepturi și a fost tratat ca străin. El s-a născut în România și de 30 de ani trăiește în Germania, are cetățenie germană. Ce trebuie să fac ca să dovedesc că sunt român?, mă întreba, asta îl frământa pe el. Noi, românii de aici, suntem tratați ca niște paria. Uite, la alegerile pentru europarlamentare, au venit aici, la singura urnă de la Offenbech, 5 mii de români și nu au apucat să voteze decât circa 1 800. Peste tot în lume s-a întâmplat la fel. Diaspora e osândită, fără drepturi. S-a cerut ca ministrul de externe să dea explicații, unii i-au cerut demisia, s-a întâmplat ceva? Nimic. Acum s-a schimbat guvernul. Să vedem ce va fi! Ce încrederee să mai avem? În cine? Suntem osândiți la uitare și moarte. Mai rău decât a fost Cuza. Și mai spunea, domnule, simt că trăiesc drama lui Mircea Eliade. Nici lui nu i s-a recunoscut dreptul de a fi român!

În cazul lui Eliade, i-am spus, este clar vorba de o chestiune politică. Și l-am trimis să citească „Jurnalul portughez”, în care Eliade explică de ce nu s-a mai întors în țară de la legația României din Portugalia, de frică să nu fie arestat și omorât, și a ales calea exilului. A exilului definitiv. Eliade e un caz complex, mai ales când ne gândim la faptul șocnat al morții sale. Deși își scria proza în limba română, a întors total spatele României, n-a mai vrut să audă de țara în care s-a născut. Așa de supărat a fost pe ea încât a refuzat spovedania preotului ortodox Simion Pavel din Chicago, preot care se îngrijea de el, iar soția sa, preoteasa, îi ducea lui Eliade mâncare cu sufertașul la spital. În romanul meu „Mort după America”, dedic un capitol special acestui caz. Preotul Pavel mi-a povestit în amănunt cum Eliade i-a refuzat spovedania pe patul de moarte și a cerut să fie incinerat. Incinerat! N-a vrut să audă de nici o slujbă religioasă, el, care a fost un mare ortodox, adept al Gărzii de Fier, pentru care a făcut închisoare, alături de gânditorul creștin Nae Ionescu, al cărui discipol a fost!

Și ce dacă s-a incinerat, mi-a spus românul din Germania, asta e o acuză? Și eu vreau să mă incinerez. N-am mai călcat într-o biserică de vreo zece ani. Nici nu mai știu ce-i aceea o cruce sau o spovedanie! Dar în casă aveți vreo icoană?, îl întreb. N-am. Însă n-am născut în România. Am fost botezat ortodox acolo. Ce, dacă vreau să mă incinerez, înseamnă cu nu mai sunt român? Ce, Eliade nu a fost român?

A fost. Dar el n-a mai vrut să recunoască nici România, nici ortodoxia! Foarte bine, zicea românul germanizat. De ce, ca să fii român, e nevoie să fii ortodox? Eu nu vreau să fiu ortodox. Și vreau să fiu incinerat, așa, ca Mircea Eliade, ori ca Sergiu Nicolaescu. Dar Sergiu Nicolaescu, îi spun, este un alt fel de caz. El a fost chiar un simbol al românismului. Și a fost și creștin, și-a cioplit numele pe o cruce în Tg. Jiu, să fie îngropat lângă părinții săi. Așa a scris în testamentul său. Pe care îl citez în finalul cărtii „Sergiu Nicolaescu și enigmele sale”. Incinerarea e o decizie a soției lui, fapt care a revoltat-o pe sora regizorului, care a dat-o în judecată, apoi lucrurile s-au terminat se pare ca în Caragiale.

Nu, e ceva total diferit de cazul Eliade, care, prin felul cum și-a hotărât moartea, și-a exprimat o atitudine față de România, o țară nerecunoscătoare, care nu i-a dat dreptul la timp de a fi român, așa cum tot o atitudine de revoltă a fost și în cazul lui Brâncuși, care și-a cerut cetățenia franceză la batrânețe, după ce autoritățile române i-au refuzat donația, atelierul său parisian. Nici lui Enescu autoritățile timpului nu i-au dat dreptul de a se întoarce să moară în patrie, la Tescani, unde a compus „Oedipe” și unde își făcuse și mormântul. A fost un act criminal, să ucizi o pasăre cântătoare! Enescu a fost un sfânt ortodox, un muzician mistic, un martir. El este modelul românului desăvârșit, al românului integral. Și ca un fel de compensație, de recunoaștere a acestui gest criminal, comnuiștii au vrut să facă o reparație istorică, mondială, și au înființat Festivalul Internațional „George Enescu”. Ca să-i redea postum lui Enescu dreptul de a fi român.

Dar Eliade nu a fost român?, mă tot pisa germanizatul. A fost, zic, dar nu întreg. Ca să fii român întreg, trebuie să nu trădezi Predania, cum spunea Nae Ionescu, să nu trădezi tradiția.

Însă salvarea unui scriitor este prin faptul că el se spovedește în scris, în fața cititorului, își mărturisește toate păcatele, nu pleacă din lumea asta cu nici o taină nemărturisită. Dar tu, omule de rând, ce te faci, dacă nu ai cui te spovedi, o să pleci cu toate păcatele? Grea durere o să ai atunci.

O să am durerea pe care a avut-o Ceuașescu când a fost împușcat, zice germanizatul. A fost împușcat pentru că a dus România la o datorie de 11 miliarde de dolari. Asta era datoria când am fugit eu din țară. Și a fost blamat de toți. Acum datoria României este de peste 103 miliarde de euro, dar nu am auzit să fie împușcat cineva pentru asta. Cum să se mai întoarcă românii plecați acasă? Unde? Într-o țară vândută, falimentară?  Ceaușescu a fost român sau i s-a luat și lui acest drept?

A fost. Și nu i-a luat nimeni acest drept, după câte știu eu. Cei care l-au împușcat, probabil nu au fost români.

Știți ce a spus Cioran despre Eliade?, mi-a mai spus agitat românul din Frankfurt. Că e „omul fără destin”. Poate că așa oi fi și eu, un om fără destin. E posibil ca atunci când alegi exilul, să-ți pierzi odată cu identitatea, și destinul!

Sigur, zic, e greu să fii ca Mircea Eliade, despre care s-a mai spus că era „omul cu mai multe fețe”, dar Eliade nu și-a pierdut destinul, a căpătat în America un destin monumental, deși rupt de românism. Da, nu poți să fii și român verde, și să ai și un destin universal. E poate un blestem specific românesc sau asta este soarta geniului în general.

Oricum, i-am spus românului fără destin, orașul Frankfurt are niște biserici magnifice, minuni de artă și spiritualitate, megi la biserică, omule, învață să te închini, nu lepăda rugăciunea, care este un panaceu al sufletului și te vei simți mai român decât ești acum. Eu nu-mi închipui cum poate un om să trăiască fără Iisus! Te crezi un om realizat, dar nu ai o icoană în casă. Cică nu-mi trebuie. Dar ce pui în loc? Am o maimuțică în bucătărie, zice, atârnă de un fir din tavan, e o sculptură vorbitoare, foarte populară aici, în Germnia, fiindcă e lucrată de Paul Klee, marele artist. Și maimuțica e rea, frate, tare rea, dar mă învață să gătesc, pe când Iisus ce mă învață?! Te învață… cum să nu te ia dracu!

Ce era să-i mai spun, m-a dat gata. Iată mostră de român realizat! Și cred că și Eliade a greșit când a vrut să dea o lecție României, românilor! O prostie! Cel fără Iisus Hristos la plecarea din lumea aceasta, trebuie să fie foarte trist. Eliade nu a fost un om fericit, dacă vom conidera că, așa cum spunea Schopenhauer, „lucrul de căpetenie pentru fericirea vieții este ceea ce are fiecare în sine însuși”. Și dacă nu-l ai pe Dumnezeu, nu ești un om deplin. Așa cum fără Predanie, nu poți fi român deplin. Iar când ești român deplin, nici nu te mai interesează dacă autoritățile din țară îți iau dreptul de a fi român. De altfel, acest drept nu poate fi luat de nimeni, niciodată. Fiindcă este un drept sufletesc, divin, care nu depinde de nici o aprobare.

Am plecat de la Frankfurt cu speranța că am mai salvat un român de la incinerare. Și numai în zona Frankfurt-Offenbach sunt azi circa 60 de mii de români. Sper că nu toți vor să se incinereze?! Vor, spunea germanizatul, fiindcă un loc de groapă costă mult. Oamenii se incinerează nu din lipsă de credință, ci din lipsă de bani. Hai, domnule, mă faci să râd, zic, cât poate să coste o groapă!? Nu mai mult ca o incinerare. O fac din lene, din prostie, din ateismul lor bolnav. Nu uita că incinerarea era și la daci, și la geci, foarte costisitoare, fiindcă resturile ei erau puse în morminte, ridicături de pământ numite tumuli. Ai auzit de morminte tumulare? Și acolo îi puneau mortului tot ce a avut el mai scump, ca la faraoni. Uneori sacrificau calul de luptă, iar alteori îi sacrificau copilul sau soția. Și să nu uităm banchetul, marele banchet, care avea loc în jurul mormântului, veselia de necuprins pentru că unul de-al lor, cel mai de frunte, a scăpat din chingile vieții, moartea fiind o eliberare de lumesc, și acum el era un sol al lor către divinație.

Dar a reînvia azi acest obicei este imposibil, fiindcă nu poți reînvia mediul esoteric în care se petrecea acest act de natură filosofică, fiindcă era hrănit de credința că, prin ardere, omul scapă de balastul lumesc și își eliberează sufletul, care, prin această purificare, ajunge mai ușor la divinitățile din văzduh.

Sigur, Frankfurt-ul este cel mai liberal oraș din Germania, cu cei mai mulți străini. Și toți vor să se germanizeze. Să vorbească limba denglish, un amestec de germană și engleză, cum la noi este romgleza, un altoi româno-englez.

Oricum, incineratorii, un fel de piromanți ai sinelui, trebuie să rețină că de fiecare depinde dacă ne pierdem sau nu dreptul de a fi români. Întrebarea este, dacă este important sau cât de important este acest drept? Să nu uităm ce-a spus Apostolul Pavel, că la Judecata de Apoi vom fi judecați după obârșie, după locul unde ne-am născut. Așa cum nu trebuie să uităm nici faptul că, pentru un adept al incinerării, nu există Judecata de Apoi!

 

Grid Modorcea, Dr. în Arte

 

loading...