Festivalul Mozart de la New York (II)

0
153

Muzica simfonica i-a avut ca protagonisti principali, alaturi de Mostly Mozart Festival Orchestra, cu Louis Langrée la pupitru, pe Andrew Manze, Gainandrea Noseda, Pierre-Laurent Aimard, Steven Osborn, Joshua Bell, ca si pe tinerii violonisti debutanti Vilde Frang si Pekka Kuusisto. Mari surprise au fost, ca de obicei, ungurii. Acestia ne uimesc inca o data cu talentul loc diplomatic, dar si artistic, de a fi in prim-planul unor asemenea evenimente. Astfel, Ivan Fischer a revenit si la aceasta editie cu Budapest Festival Orchestra, interpretand piese de Haydn, Handel, Mozart, iar pianistul Jeremy Denk si-a unit fortele cu Takacs Quartet, cantand un orignal cvintet cu pian de Ernő Dohnányi.

Concertele au avut in program piese de Mozart si Brahms, Beethoven si Schubert, iar Joshua Bell ne-a uluit din nou cu concertul pentru vioara a lui Dvořák, in timp ce Alfred Schnittke ne-a dat o lectie numita “Moz-Art à la Haydn”. Au existat mereu combinatii surprinzatoare, ca si prelucrari fanteziste, alaturand muzica clasica de sonoritati noi, venite din folclorul nordic sau chiar romanesc.

Festivalul mozartian are si o sectiune numita “A Little Night Music”, care imi aminteste de enescianele “Concerte de la Miezul noptii” de la Ateneu, unde se canta muzica pura, precum au cantat violoncelistul Kian Soltani si pianistul Julio Elizalde, piese de Schumann si Chopin, sau as mai pomeni recitalul faimosului pianist Martin Helmchen, cu un program de vis, Bach, Liszt, Franck, dar Festivalul are si o serie de concerte free. Mai ales vara se petrece acest fenomen, fiindca artistii, marii artisti, sunt obligati sa faca acte caritabile, sa ofere spectacole sau concerte free. Daca la evenimentele din festival biletele costa de la 55 de dolari in sus, nevoia melomanilor americani este satisfacuta partial cu aceste concerte free, care sunt cu totul remarcabile.

De pilda, la faimoasa Staint Paul Chapel, una dintre bijuteriile New York-ului, fondata in 1766, declarata National Historic Landmark, am participat al concertul dat de Mostly Mozart Festival Orchestra, care ne-a oferit, chiar sub bagheta lui Louis Langrée, celebra Gran Partita, cum este supranumita Serenada nr. 10 in Si bemol major pentru 12 suflatori si contrabass de Mozart. In ambinata capelei, aceasta faimoasa lucrare, care cuprinde 7 miscari, s-a auzit cu adevarat divin, parca era un omagiu adus memorialului de vizavi, unde exista cascada de lacrimi pentru victimele de la 11 septembrie, ca si fenomenala costructie a lui Calatreava, Oculus, pe locul unde au fost turnurile gemene. Aceasta lucrare, ca si memorialul, sunt cele mai puternice exemple de ceea ce insemana arta atunci cand este pusa sa exprime o mare tragedie. Locul a devenit un adevarat pelerninaj mondial. Poate ca aceasta a fost si intentia organizatorilor Festivalului Mozart, sa aduca spectatorii si in acest loc istoric.

Remarcabile au fost si concertele de camera oferite de International Contemporary Ensemble, un ansamblu etalon, alcatuit din 35 de muzicieni, care a prezentat lucrari moderne compuse de islandezele Anna Thorvaldsdottir si Bergun Snaebjornsdotir, ca si de amaricanca Ashley Fure. Muzica dodecafonica si performance. In cartea mea IUTIREA DE SINE, al saselea volum despre Festivalul enescian, am un ciclu de poezii scrise sub forma unor mici librete, prin care ii provoc pe compozitorii romani sa gaseasca modalitati noi de exprimare. Experineta mea este mai mare decat a lor, fiindca eu am vazut aici, la New York, unde defileaza curent fortele muzicale ale lumii, felul cum evolueaza muzica, cum ea se imbina cu poezia si teatrul, tendinta generala fiind un sincretism sui-generis. Asa ne-au prezentat si aici experimentele lor compozitoarele amintite. Piesa Sequences, de pilda, este executata numai prin suflarea nuda, virgina, in instrumentele flaut, clarinet, saxofon, tuba, fara nici un deget pus pe butoane, fara nici un sunet armonic, oferind efecte greu de realizat si la computer. Iar piesa Esoteric Mass a fost de-a dreptul o performanta rara. Sala Atrium este celebra pentru muzica experimentala, fiind prevazuta si cu un ecran urias. Concertul a beneficiat de proiectii de arta abstracta, dar piesa tinerei Bergrun a avut alt tip de imagini, in miscare. Pe ecran se proiectatu cercuri pe care alergau niste bile, ca in gravitarea electronilor in jurul atomului, iar instrmentistii cautau sa imite aceasta miscare browniana. Si viorile, si sufletorii urmareau traiectoria bilelor si executau efecte sonore, iar cand imaginea atomica de pe ecran ajungea la o iutire de sine maxima, tot ansamblul orchestral era in delir. I-ar fi placut mult acest concert si lui Iancu Dumitrescu.

Ansamblul american, specialist in muzica electro-acustica si multimedia, ne-a mai oferit la sala Bruno Walter Auditorium, o bijuterie de sala, intr-un complex dotat cu una dintre cele mai mari bibloteci dedicate muzicii, dansului si teatrului, muzica originala apartinand unor compozitoare din Iran, mai precis, sapte compositoare, ce fac parte din IFCA (The Iranian Female Composer Association). Patru dintre ele au fost prezente la eveniment. Concertul s-a numit “Composer Portraits”. Piesele cantate erau precedate de proiectia unui fragment filmat care o prezenta pe una dintre compozitoare, apoi aceasta aparea pe scena si i se lua un mic interviu de catre un membru al Ansamblului instrumental, dupa care i se canta piesa.

A fost un eveniment memorabil, toate cele sapte compozitoare s-au intercut sa ne arate limitele muzicii, care, la extreme, sunt zgomotul si tacerea. Imaginati-va un cvartet de coarde care mimeaza executia unei partituri. Insa nu auzim nici un suntet. Muzicienii trec cu arcusul deasupra coardelor, fara sa le atinga. Dar ei traiesc intens ceea ce noi trebuie sa ne imaginam ca ei canta. Minute in sir arcusurile sunt intr-un balans al tacerii. Abia intr-un tarziu ele ating coardele. Auzim niste scartaieli, niste frecari de corzi, treptat sunetul creste, instrumentele isi intra in pielea lor, dialogul se incinge, apare iutirea de sine a intrepretilor si totul se termina in delir. Asa as descrie piesa Venus de Shiva Feshareki. E ca si cum am vedea pe o fereastra o femeie care se dezbraca, ea pune muzica la un patefon, dar nu auzim nimic.

As numi acest fenomen acustic Pantomima sunetului, care ne face sa auzim tacerea cantand. Muzicienii Ansamblului s-au dovedit a fi geniali, dupa felul cum au inteles compozitiile si le-au intrepretat. Ei au realizat ideal partiturile, care propuneau o muzica-spectacol. Preponderente au fost piesele solo, chiar de la inceput, cu lucrarea pentru pian Polaris de Farnaz Modarresifar. Bataile in podea, in loc de pedala, si piticato corzilor se contapuneau incercarii de a crea la clape o armonie.

Apogeul l-a atins violistul care a cantat piesa Tombstone de Bahar Royaee, totul magnific. Violistul era plasat in fata scenei, pe un mic pupitru, iar sala in intuneric si numai un spot de lumina ce venea de la pupitru ii lumina fata si mainile. Imaginati-va “Ciocarlia” cantata in iuresul ei final fara sunet, dar cu toate trairile de interpretare ale instrumentistului. Tot iuresul era perfect transmis. Iar atunci cand interpretul a atins cu arcusul coardele, s-a intamplat sa auzim exact ceea ce ne-am imaginat, iutirea de sine a Ciocarliei. Ce mica e lumea sonora, iar sunetul adus de Bahar era din Persia antica! Am vorbit cu aceasta compozitoare la sfarsit si m-a spus ca e o piesa electro-acustica dintr-un ciclu gandit pentru anul 2036. Ea a studiat muzica in Iran si la New York, fata de celelalte colege ale ei, care au studii in Germania. Tot o pantomima a suntetului a fost si piesa Longing for a distant memory de Aida Shirazi, interpretata la vioara. Parca in prelungirea ei a fost si piesa …und dann befreit? a compozitoarei Fariza Fallah, cu studii de muzica la Bremen, Köln si Freiburg. Se sugera un labirint de catacombele din care rabufneau din cand in cand sunete. Tacerea dintre sunete are o forta colosala.

Un alt tip de experiment ne-a oferit Niloufar Nourbakhsh, o compozitoare cu piese cantate la Carnegie Hall si la Filarmonica din New York. Ea ne-a prezentat piesa Firing Squad, un miracol sonor, un cvintet de sufatori, oboi, clarinet, saxofon, saxofon bariton, fagot bas. Finalul a fost un regal de imaginatie, s-a cantat Seven Impressions de Anahita Abbasi, o piesa pentru percutie si voce. Percutia reprezenta un pupitru de instrumente nemavazute, inventate, pentru a produce zgomote insolite, iar vocea venea din adancurile sonore care au inspirat tragediile grecesti. Iranienele s-au dovedtit foarte rafinate, adevarate reprezentante ale unei tari cu o traditie persana de invidiat. In ciuda unei presiuni politice americane, Iranul este present la New York cu astfel de manifestari, precum sunt si permanentele expozitii de arta plastica despre care am scris nu o data.

*

Tot la Atrium am beneficiat de un recital al unui vestit cuplu, violonista Tessa Lark si aclamatul contrabasist Michael Thurber, care ne-au prezentat o alternanta intre partituri de Bach si compozitii moderne foarte originale, care erau in prelungirea polifonismului. Prelucrari foarte inventive, care au entuziasmat sala. Concertul a fost o ilustrare perfecta a conceptului iutirea de sine. Bach este creatorul ideal al acestui stil de muzica. Muzica polifonica este tocmai ceea ce americanii numesc swift sau self-speed, dar miscarea punct-contapunct este tot ce poate fi mai firesc in muzica, fiindca defineste perfect fiinta umana, o fiinta a iutirii. Si cei doi solisti au facut fine treceri de la Bach la ritmul texan sau irlandez. Mai era un pas si ajungeau la folclorul romanesc, pe care, din pacate, nu-l cunosteau. Imi imaginam, aici, la Atrium, un concert dat de Adrian Naidin, mai ales cand Thurber a provocat asistenta sa cante impreuna cu el, sa-l acompanieze vocal. La fel ar fi facut si Grigore Lese sau de alt rapsod cult din Romania. Muzica noastra este fara concurenta. Ce pacat ca nu se intmapla o normalizare la noi, ca marea noastra cultura sa-si reintre in drepturi si sa se poata promova minunile pe care le avem. Si ce usor se poate face o astfel de dovada! Avem muzica nepereche si muzicieni geniali. Mai trebuie un “fleac”, promovarea, fapt care echivaleaza cu o revolutie, cu o schimbare radicala a climatului din Romania. Cultura este cea care defineste o tara. Oamenii de pretutindeni isi fac istoria in asa fel ca sa ajunga la beneficiile ei culturale.

In fine, trebuie sa mai spun ca noi, romanii, am fost la acest festival prezenti (oare pentru a cata oara?) prin Béla Bartók, caruia i s-a cantat Romanian Folk dances for string orchestra, intr-un program care a avut in prim plan Anotimpurile lui Vivaldi, intr-o prelucrare insolita, cu orchestra festivalului sub bagheta teribilului Andrew Manze. Lucrarea lui Bartók este cantata curent si la Festivalul Enescu. Dar marea surpriza a venit din partea cvartelului american “Brooklyn Rider”, care a interpretat cunoscuta piesa din folclorul romanesc Doina Oltului. Cum or fi descoperit cei patru muzicieni acest cantec de jale? L-or fi ascultat pe Zamfir? Bravo lor! Daca noi nu avem talentul sa ajungem departe, strainii nu stau cu mainile in san, ne iau folclorul, iau ce-i mai bun in sufletul romanesc. Ungurii chiar se lauda ca e folclorul lor, cum s-a intamplat mai an cu Ciocarlia, cantata de ei la Washington.

Nici Mozart nu se supara ca opera sa a devenit un santier viu, un vast teritoriu de prelucrari si improvizatii. Cautarile, experimentele, au devenit foamea muzicienilor si a publicului insetat de nou, de schimbare. Publicul American este incredibil, nu se poate imagina o aderenta asa de uriasa la nou. Iar muzica ii satisfice orice orgoliu. O, muzica, muzica, pare a scapa de sub rigorile oricarui cod moral si estetic, a devenit in modernitate gazda pirateriei. Muzica lui Mozart (peste 600 de lucrari compuse intr-o viata foarte scurta) este toata piratata. Asa cum este si opera lui Shakespeare, de altfel, sau Renasterea in arta plastica. Clasicii sunt masiv copiati si reinventati cu alte mijloace tehnice. Se poate vorbi azi chiar de o Renastere digitala. Ma mir ca nu exista inca un Festival al Pirateriei! Iar in muzica fenomentul este si mai evident. Pe toate aleile din Central Park auzi cantandu-se Mozart la saxofon sau la tobe. Ce fel de muzica? Dar nu conteaza, caci vine Mostly Mozart Festival Orchestra si canta Gran Partita in catedrala, ca Mozart insusi in catedralele din Salzburg si Viena, si atunci suntetul divin ramane in noi, in eternitate.

 

Grid Modorcea, Dr. in arte

Corespondenta de la New York

 

loading...