Fenomene Paranormale CORPUL VEŞNIC (VI)

Aceste cîteva noţiuni despre descompunerea cadaverică şi semnele care o însoţesc arată foarte bine că cea mai mică excepţie de la acest proces inevitabil ţine de miracol şi că orice tentativă de explicare a unei astfel de excepţii este hazardată. Totuşi, putem face cîteva remarci şi reflecţii asupra acestei probleme. În relatări se observă cîteva constante, astfel încît putem rezuma cele patru principale criterii ale nealterării:

- mirosul suav;

- absenţa rigidităţii şi supleţea membrelor;

- nealterarea cadavrului;

- scurgerea sîngelui sau picurarea unui lichid uleios.

Se remarcă astfel că nu toţi sfinţii au „beneficiat” de acest miracol, că printre cei mai „mari”, mai veneraţi, sînt mulţi care nu se bucură de acest privilegiu. Dar trebuie, totodată, să admitem că nealterarea nu se aplică majorităţii muritorilor şi că pentru asta e nevoie de fiinţe care să fi dus o viaţă excepţională de unire cu divinul. În rest, nu se poate spune de ce cutare sau cutare mistic mai curînd decît un altul beneficiază de acest miracol. Persistenţa unui miros plăcut însoţeşte întotdeauna nerigiditatea şi neputrezirea. De aceea, sîntem îndreptăţiţi să deducem că există o legătură între parfum şi conservarea cadavrului şi chiar între exudarea unui lichid uleios, parfum şi conservare. Dacă trupul neînsufleţit nu putrezeşte, înseamnă că bacteriile nu pot, dintr-un motiv care rămîne de precizat, să-şi înceapă „treaba”. Fie că sînt eliminate sau inexistente, fie că sînt inhibate, paralizate într-un fel, fie că nu pot să supravieţuiască, negăsind în sînge elementele supravieţuirii lor (printre care oxigenul). Misterul neputrezirii s-ar putea situa, aşadar, în sînge. Analizînd acest fenomen, doctorul Hubert Larcher studiază mai întîi tot ce poate să primească o explicaţie naturală. „Agenţii distructivi” au nevoie, ca să acţioneze, de aer, de apă şi de căldură; dacă unul dintre aceste elemente le lipseşte, devin ineficienţi. Este cazul cadavrelor conservate prin uscăciunea extremă a aerului (varul avea drept scop această punere la adăpost de aer, la fel şi plumbuirea sicrielor) sau a solului (în deşert). Poate, de asemenea, să întîlnească o protecţie chimică a solului care devine conservativ prin salpetru, săruri dizolvate în apă etc. sau prin protecţia biologică a cadavrului. Mucegaiurile, muşchii pot să contracareze acţiunea bacteriilor, cum pare să fie cazul Terezei din Avila şi al părintelui Charbel. Astfel, am fi tentaţi să credem că aceste mici organisme constituie cauza conservării cadavrului. Ar fi vorba de o cauză exterioară, de natură exogenă. Dar aceste mucegaiuri nu sînt citate în toate cazurile. Se poate crede că trupul în stadiu de cadavru mai poate să se apere singur şi să se adapteze ca să se conserve? Putem crede că motivul neputrezirii e intern, endogen? Atunci am fi obligaţi să studiem în profunzime sîngele, acest „soare lichid”, cum spunea Miloscz, ca să avem în vedere posibilitatea unei adaptări la moartea funcţională. Pînă în prezent, sîngele nu a fost niciodată supus unui examen în acest scop. Foarte misterioasă este şi acea exudare a unui lichid uleios. Am dori să avem rezultatele unei analize de laborator! Din păcate, nici în această privinţă nu s-a făcut nimic! Se pare că lipidele, cu uşurinţă depozitate în organism, ajută la conservare. Se ştie, de altfel, că uleiurile odorante, mirobliţii, au jucat dintotdeauna un rol preponderent şi indispensabil în îmbălsămări. În sfîrşit, dacă muşchii nu devin rigizi, înseamnă că nu mai are loc contracţia lor. Muşchii numiţi „voluntari” îşi datorează culoarea roşie pigmenţilor roşii, hemoglobinelor şi mioglobinelor (în cazul miocardului). Aceşti pigmenţi roşii sînt, în corpul omenesc, analogi cu părţile verzi ale plantelor supuse clorofilei. „În cazul morţii funcţionale, scrie Larcher, aceste instrumente ale vieţii funcţionale (care sînt muşchii) devin primii inutili, ca atare, şi datorită bogăţiei lor în apă, sînt deosebit de expuşi alterării. Dacă se produce fermentarea glucozelor - şi muşchiul este bogat în hidraţi de carbon -, atunci vom avea în muşchii roşii o sursă de esenţă umană complet comparabilă cu cea a plantelor. Astfel, ceea ce a constituit instrument de consum funcţional ar putea să devină sursă de elemente de conservare după moarte.” Aşadar, dacă orice ţesut lipsit de sînge se necrozează, se poate admite ipoteza că, invers, dacă nu se necrozează, înseamnă că sîngele asigură acolo, în mod misterios, continuitatea unei forme de viaţă. Oare nu asta au presimţit numeroase popoare numite primitive care, plasînd energia vitală în sînge, îşi colorau defuncţii cu ocru roşu, ca să pară că încă mai sînt în viaţă şi ca să-şi păstreze forţa vitală pentru noua stare? Sigur, azi, progresele chimiei ne permit să sesizăm mai bine procesele de conservare naturală. Dar, în cazurile pe care le-am citat, nici o cauză naturală nu a putut fi luată în calcul. Miracolul, ca întotdeauna, pare să contracareze o lege ineluctabilă: cea a descompunerii. (Sfîrşit)

HÉLÉNE RENARD

Share |

Articol vizualizat de 935 ori

17 Aug 2011