EXPERIENŢA UNUI OM TRĂZNIT PRIN TELEFON ŞI ÎNVIAT DIN MORŢI (I)

Cu 5 minute înainte să mor, am auzit un tunet puternic, semn că o nouă furtună se apropia de Aiken, Carolina de Sud. Privind pe fereastră, am văzut fulgerele, care brăzdau cerul şi care anticipau acele zgomote puternice pe care cineva din familia mea le-a numit „artileria lui Dumnezeu“. De-a lungul anilor, am auzit zeci de poveşti legate de persoane şi animale care au fost ucise de trăznet. Poveştile pe care mi le spunea unchiul meu ori de cîte ori afară izbucnea o furtună cu fulgere şi trăznete erau la fel de înspăimîntătoare ca şi cele cu fantome. De atunci am rămas cu o frică de trăznete care nu m-a părăsit niciodată cu adevărat. Chiar şi în seara zilei de care vorbesc, pe data de 17 septembrie 1975, la vîrsta de 25 de ani, de-abia aşteptam să îmi termin conversaţia la telefon ca să mă pot feri de „apelul telefonic primit de la Dumnezeu”.

Cred că tot unchiul meu obişnuia să îmi spună: „Reţine: dacă primeşti vreodată un telefon de la Dumnezeu, o să te transformi într-un tufiş arzător”; el vroia să spună că asta e o glumă!.

- Hei, Tommy, trebuie să închid. Se apropie o furtună, am spus la telefon.

- Şi ce dacă? mi-a răspuns Tommy.

Mă întorsesem doar de cîteva zile dintr-o călătorie în America de Sud şi de atunci nu făceam altceva decît să stau călare pe telefon. Lucram pentru guvernul american şi aveam inclusiv cîteva afaceri personale. Eram proprietarul mai multor case, pe care le închiriam, cumpăram şi reparam maşini vechi, îi ajutam pe ai mei cu afacerea lor (aveau o băcănie) şi eram pe punctul de a-mi înfiinţa o companie nouă. Conversaţia pe care o purtam acum era cu un partener de afaceri.

- Tommy, trebuie să închid. Mama mi-a spus să nu vorbesc niciodată la telefon în timpul unei furtuni cu trăznete.

Asta a fost tot. Următorul sunet pe care l-am auzit a fost cel al unui mărfar care intra prin urechea mea cu viteza luminii. O cantitate uriaşă de electricitate a curs atunci prin corpul meu şi fiecare celulă mi se părea scăldată în acidul unei baterii. Cuiele din pantofii cu care eram încălţat au fost atrase magnetic de cele din podea, aşa că atunci cînd am fost aruncat prin aer, am rămas desculţ. Am văzut tavanul chiar în faţa ochilor mei şi pentru un moment nu mi-am putut da seama ce putere îmi putea provoca o durere atît de mare, susţinîndu-mă în acelaşi timp în aer, chiar deasupra patului meu. Deşi experienţa nu a durat mai mult de cîteva fracţiuni de secundă, mie mi s-a părut că a durat o oră.

De undeva, dintr-o altă cameră, soţia mea, Sandy, a strigat:

- Ăsta a fost aproape.

Nu am mai auzit-o însă. Mi-a povestit ea însăşi ce a spus atunci, dar mult mai tîrziu. De asemenea, nu am văzut nici privirea ei îngrozită cînd a intrat în camera mea şi m-a văzut zburînd prin aer. În acele momente, tot ce vedeam era tavanul camerei. Imediat după aceea, am fost proiectat într-o altă lume. De la durerea intensă de dinainte am trecut instantaneu la o stare de pace şi de seninătate. Era un sentiment pe care nu-l mai trăisem pînă atunci, şi nici de atunci încoace. Era ca şi cum m-aş fi scăldat într-un ocean al liniştii, absolut glorios. Locul în care am ajuns avea o atmosferă de un albastru-cenuşiu atît de intens, încît m-a relaxat complet, făcîndu-mă să mă întreb ce anume m-a lovit mai devreme. Oare se prăbuşise un avion peste casa noastră? Era ţara mea atacată cu o bombă nucleară? Nu aveam nici o idee ce mi s-a întîmplat mai devreme, dar chiar şi în acest moment de linişte absolută îmi doream să aflu unde eram. Am început să privesc în jur, rostogolindu-mă prin aer. Sub mine se afla corpul meu, aruncat pe pat. Pantofii mei fumegau, iar telefonul era topit în mîna mea. O puteam vedea pe Sandy intrînd în cameră. A rămas deasupra patului meu şi s-a uitat la mine cu o privire consternată, la fel ca atunci cînd îţi vezi un părinte sau copilul plutind cu faţa în jos în piscină. S-a înfiorat pentru o clipă, după care a trecut la treabă. Făcuse recent un curs de resuscitare cardiovasculară şi ştia exact ce trebuia să facă. A început prin a-mi elibera gîtul, mu-tîndu-mi limba într-o parte, după care mi-a dat capul pe spate şi mi-a făcut respiraţie gură la gură. După 3 respiraţii, a început să-mi apese pieptul. Apăsa atît de tare încît gemea. M-am gîndit imediat că eram mort. (Va urma)

DANNION BRINKLEY

Share |

Articol vizualizat de 1939 ori

06 Iun 2011