Alte întîmplări stranii

În 1988, un virus a atacat inima Olgăi. Inima a fost atît de slăbită, încît nu mai putea bate adecvat. Singura şansă de supravieţuire era un transplant. Permiteţi-mi să citez din carte restul povestirii.

Olga a fost adăugată pe lista de aşteptare pentru transplant a Centrului Medical al Universităţii Statului California. Persoanele de pe listă trebuie să fie în contact permanent cu spitalul la care se va efectua transplantul. Dacă apare o inimă disponibilă şi compatibilă, aceasta trebuie să fie implantată nu mai tîrziu de cîteva ore de la moartea donatorului pentru ca transplantul să reuşească.

Întreaga familie a Olgăi a fost anunţată despre acest lucru şi toţi au promis să vină la spital, pentru a-i oferi susţinerea lor morală. La începutul anului 1989, Olga a primit un telefon de la spital: se găsise o inimă corespunzătoare. Ea şi soţul ei au plecat spre spital, iar copiii lor au început să-i sune pe toţi membrii familiei, risipiţi în trei state, anunţîndu-i că transplantul era pe cale să înceapă. În doar cîteva ore, sala de aşteptare a spitalului se umpluse cu membrii familiei Olgăi. Singurul membru al familiei care nu se afla la spital era ginerele ei. Deşi îşi iubea soacra, avea o adevărată aversiune pentru spitale şi a preferat să aştepte noutăţile acasă. Seara, tîrziu, s-a procedat la deschiderea cutiei toracice şi transplantul s-a efectuat cu succes. La orele 2,15 noaptea, au apărut complicaţii neprevăzute, iar noua inimă a încetat să mai bată la parametrii normali. În timp ce personalul medical a intrat în alertă, inima s-a oprit de tot. După o lungă perioadă de tentative de resuscitare, inima a început în fine să bată din nou normal. Între timp, familia aflată în sala de aşteptare nu fusese anunţată despre aceste complicaţii; cei mai mulţi dormeau. Pe la 6 dimineaţa, familia a fost anunţată că Olga fusese aproape de moarte cînd noua inimă dăduse greş. Fiica Olgăi şi-a sunat imediat soţul pentru a-i da vestea cea bună. „Ştiu că e în regulă”, a răspuns soţul. „Mi-a spus-o chiar ea.” Ginerele se trezise la orele 2,15 noaptea şi îşi văzuse soacra în picioare, la capul patului. Omul a spus că era ca şi cum Olga s-ar fi aflat acolo în carne şi oase. Crezînd că operaţia nu avusese loc, s-a ridicat în capul oaselor şi a întrebat-o cum stă. „Sînt bine şi am să fiu bine”, a răspuns ea. „Nu ai nici un motiv de îngrijorare.” Apoi a dispărut. Viziunea nu l-a speriat pe ginere. Totuşi, s-a dat jos din pat şi a notat pe hîrtie ora apariţiei Olgăi şi exact ce spusese. Membrii familiei au intrat în camera femeii, care a început să le povestească despre „visul ciudat” avut în timpul operaţiei. A spus că îşi părăsise corpul şi îi privise cîteva minute pe doctori cum lucrau. Apoi s-a deplasat în sala de aşteptare, unde şi-a văzut membrii familiei. Frustrată că nu putea să ia legătura cu ei, s-a decis să meargă acasă la fiica ei, cam la 50 de kilometri distanţă, ca să ia legătura cu ginerele. Le-a spus celor de faţă că era sigură că stătuse la capul patului ginerelui ei şi că îi spusese acestuia că totul va fi în regulă.

„Această poveste nu are cum să fie expediată drept halucinaţie sau fenomen legat de dezechilibrul chimic din creier”, a scris Morse. El şi Perry au petrecut o perioadă considerabilă de timp discutînd cu membrii familiei, încercînd să determine dacă există vreo discrepanţă în relatări. Nici o discrepanţă. Sau, după cum susţine Morse: „Singura explicaţie este aceasta: în timpul în care era cuplată la maşina plămîn-inimă, dat fiind că noua inimă nu funcţiona corespunzător, femeia a fost în măsură să-şi părăsească propriul corp şi să comunice cu ginerele ei, care era în pat, la peste 50 de kilometri distanţă”.

Desigur, această istorisire, ca şi cele din cartea de faţă, ar putea constitui exemple de telepatie. Dar ar putea fi, de asemenea, un semn al unei memorii cu reşedinţa în afara creierului unei persoane, undeva în ţesătura universului, unde devine disponibilă în anumite condiţii, una dintre acestea fiind experienţa morţii împărtăşite. Unii cercetători numesc aceasta „univers participativ”. Prin definiţie, viaţa şi mintea sînt întreţesute în structura universului. În teorie, spun ei, amintirile noastre sînt stocate peste tot în jurul nostru. Unii cercetători ai experienţelor din vecinătatea morţii spun că această „ţesătură a memoriei” explică modul în care amintirile, senzaţiile şi emoţiile sînt trăite simultan în timpul revederii unei vieţi. Şi, întrucît această ţesătură conţine amintirile mai multor persoane, cei care mor şi apoi se întorc la viaţă sînt în măsură, de asemenea, să simtă efectele călătoriei lor asupra persoanelor importante din viaţa lor.

Dacă această teorie a „ţesăturii memoriei” este corectă, atunci persoana care împărtăşeşte experienţa morţii altei persoane va ajunge în mod sigur să aibă acces la aceeaşi bancă de memorie şi să aibă parte de aceleaşi evenimente cu persoana care moare. Această calitate universală a băncii de memorie i-a permis unui copil din multele mele studii să numească acest loc al memoriei „casa lui Dumnezeu”.

Această referire la casa Domnului îmi aduce aminte de povestea Lindei Jacquin, preşedintă a propriei firme de publicitate din Wentzville, Missouri. La vîrsta de 7 ani, Linda a avut acces la această bancă de memorie după o operaţie la ochi, urmată de cîteva zile de convalescenţă, cu ochii bandajaţi, fără să poată vedea. Iată cum descrie ea cele întîmplate: „Tocmai avusesem o operaţie la ochi şi eram în spital. Aveam ochii bandajaţi şi nu puteam vedea nimic. Ca urmare, toate celelalte simţuri au devenit foarte sensibile. Auzeam vocile înfundate ale asistentelor şi ale doctorilor de la birou, care vorbeau despre diverşi pacienţi. În plus, scîrţîitul pantofilor cu talpă de cauciuc ai asistentelor era foarte puternic. În timp ce zăceam în pat, înfricoşată, am văzut brusc o lumină şi din acea lumină a ieşit un băiat numit Jimmy, care era unul dintre colegii mei de la şcoala elementară. Era un băiat plăcut, care a venit la mine din lumină şi mi-a spus: «Linda, nu găsesc drumul spre casă. Poţi să mă însoţeşti pînă acasă?».

«Desigur», i-am spus, după care am păşit în lumină pînă cînd am ajuns acasă la el.

«Mulţumesc», a spus Jimmy, care a continuat să meargă de unul singur, în timp ce eu mă oprisem şi priveam.

Ulterior, am aflat că Jimmy fusese lovit de o maşină şi murise exact în ziua în care avusesem eu operaţia.“

Experienţe intense precum cea a Lindei Jacquin ar putea fi foarte bine exemple de telepatie, de care mă voi ocupa în acest capitol. Sau ar putea fi o altă calitate a experienţelor morţii împărtăşite, care aduc o persoană în contact cu ţesătura memoriei universale. Orice ar fi - telepatie sau memorie universală comună -, rezultatul poate fi o experienţă a morţii împărtăşite.

RAYMOND MOODY

Share |

Articol vizualizat de 2187 ori

28 Mar 2011