„Un cîine mi-a salvat viaţa”

Mi-am petrecut copilăria la bunicii din partea mamei, care locuiau în satul Iezer, în inima Munţilor Făgăraşului. Muntele a devenit pentru mine o pasiune, astfel încît toate vacanţele şi, mai tîrziu, concediile le-am petrecut în vîrf de munte, pentru că dispreţuiam discotecile şi petrecerile mondene. Poate de aceea nu aveam prea mulţi prieteni, iar la căsătorie nici nu mă gîndeam. Mi-ar fi plăcut, este adevărat, să-mi găsesc un partener care să iubească muntele la fel de mult şi alături de care să pot respira aerul înălţimilor, departe de stresul cotidian. N-am găsit decît cîţiva amatori, pasionaţi mai curînd de sex şi băutură, pe care, fireşte, i-am abandonat foarte repede. Cele mai multe weekend-uri le-am petrecut singură în Munţii Bucegi, care au un farmec aparte pentru mine. În plus, călătoria cu trenul de la Bucureşti la Buşteni durează numai două ore. Aşa se face că, într-o dimineaţă de sîmbătă din martie, am urcat cu telefericul de la Buşteni la Cabana Babele. Cînd am ajuns la Babele era soare, dar vîrful muntelui era învăluit în nori. Cabanierul s-a bucurat cînd m-a văzut. Îl cunoşteam de multă vreme, pentru că în ultimii ani devenisem o clientă obişnuită a cabanei.

- Ce mai e nou pe la Bucureşti? m-a întrebat el.

- Toate-s vechi, aşa cum le-aţi lăsat, i-am răspuns zîmbind.

Ştiam că îşi petrecuse mulţi ani în Bucureşti, pe care îl părăsise datorită aceleiaşi pasiuni: muntele. După ce rîse, m-a întrebat:

- Astăzi ce gînduri aveţi? Rămîneţi la cabană sau porniţi mai departe?

- Nu rămîn la dumneavoastră, i-am răspuns. E prea frumos ca să nu ajung la Vîrful cu Dor. La munte este bine să faci multă mişcare, nu-i aşa?

- Asta este adevărat, a zis el. Dar vă sfătuiesc să aşteptaţi pînă mîine. Deja stratul de zăpadă are 15 centimetri grosime şi prevăd o furtună. Ia priviţi afară!

- Sînt nori trecători, am căutat eu să mă încurajez.

- Nu sînt de aceeaşi părere. Acolo sus e un început de viscol, vă rog să mă credeţi... Curînd cred că va ajunge şi la noi.

- Aveţi gustări calde? am schimbat eu vorba, ştiind că nu l-aş fi putut convinge că nu este atît de grav.

- Tot ce doriţi, ca de obicei! m-a invitat el.

După prînz, am început urcuşul spre Vîrful cu Dor. Bocancii mi se cam afundau în zăpadă, dar eram obişnuită cu muntele şi în astfel de situaţii, iar traseul pînă la Cabana Vîrful cu Dor îl străbătusem de nenumărate ori.

După vreo două ore de mers greoi, premoniţia cabanierului avea să se adeverească: s-a stîrnit ca din senin un viscol cum n-am mai văzut, care răscolea zăpada şi îţi arunca în faţă ace de gheaţă. Abia înaintam prin furtuna de zăpadă. După calculele mele, eram cam la jumătatea drumului, aşa că am hotărît să nu mă întorc la Babele. De fapt, nici n-aş fi ştiut cum, pentru că ninsoarea îmi acoperea urmele cu repeziciune. Am zărit totuşi pinul bătrîn de unde începea scurtătura spre Vîrful cu Dor. Luîndu-l ca reper, am continuat să înaintez, însă tot mai greu. La un moment dat, picioarele mi-au alunecat în gol şi m-am rostogolit vreo 20 de metri într-o prăpastie. Am încercat să mă ridic, dar am simţit o durere puternică la glezna piciorului drept. Nu mai puteam merge. În prăpastie, viscolul nu mai vuia, dar îmi era tot mai frig. Mi-am recuperat rucsacul cum am putut şi, sprijinindu-mă cu spatele de stîncă, am rămas în aşteptare, gîndindu-mă că poate cabanierul, văzînd viscolul care se pornise, va trimite pe cineva după mine. Tocmai cînd visam că echipa de salvamontişti plecase pe urmele mele, am auzit urlete de lupi. M-am înspăimîntat. Nu puteam vedea prea departe, dar le simţeam ochii aţintiţi asupra mea. Eram o pradă uşoară, căci nu aveam unde să fug. Aşteptam momentul cînd mă vor ataca, în timp ce o moleşeală plăcută mi-a cuprins tot corpul. Gîndurile îmi zburau la poveştile înfricoşătoare cu lupi, pe care bunica mi le spunea iarna, la gura sobei. Apoi nu ştiu ce s-a mai întîmplat... Ştiu doar că, la un moment dat, m-am trezit, iar lîngă mine era cabanierul, însoţit de un miliţian şi doi salvamontişti. Cînd mi-am revenit de-a binelea, am văzut înaintea ochilor o imagine de coşmar. La cîţiva metri de mine, zăpada era roşie de sînge, iar doi lupi zăceau nemişcaţi, cu beregatele sfîşiate. Ceva mai încolo se afla un cîine-lup, murdar de sînge pe bot, care primea întruna felicitări de la cei din jur:

- Bravo, Ringo! Bravo!

Am fost transportată imediat la cabană, unde mi s-a acordat primul ajutor, un doctor ocupîndu-se de degerăturile de la mîini şi de la picioare. Am băut un ceai fierbinte şi am luat un calmant pentru dureri. Abia atunci am aflat ce se întîmplase, în timp ce eu zăceam inconştientă în zăpadă. Povestea mi-a spus-o dresorul cîinelui, plutonierul Miron, un tînăr chipeş.

Cîinele era un lup alsacian, cumpărat din Germania. Fostului său stăpîn îi plăceau cîinii, dar, din păcate, era un tip cam dur şi nu ştia nimic despre dresaj. Îl bătuse pe Ringo, crezînd că astfel învaţă mai repede, dar efectul a fost contrar: cîinele a devenit tot mai agresiv. Proprietarul 1-a donat Poliţiei Capitalei, fiind preluat de plutonierul Miron, specialist în dresarea cîinilor poliţişti. Nimeni nu mai credea că din Ringo se mai putea face ceva. Totuşi, plutonierul a reuşit să-1 schimbe. I-a dăruit cîinelui afecţiune, iar Ringo, la rîndul lui, 1-a îndrăgit repede. Petrecîndu-şi mult timp împreună, plutonierul a reuşit să-1 înveţe cele mai dificile elemente ale dresajului. Pentru aceste calităţi, Ringo era solicitat adesea de poliţiştii de pe Valea Prahovei. Despre isprăvile cîinelui aflase şi cabanierul de la Babele. Bănuind că m-am încăpăţînat totuşi să urc la Vîrful cu Dor, cînd viscolul s-a înteţit cabanierul a făcut mai întîi apel la echipa de salvamontişti, apoi s-a gîndit la Ringo şi la dresorul său. Furtuna era însă prea puternică şi salvamontiştii nu m-au putut găsi. Erau pe punctul să se întoarcă la cabană, cînd Ringo a auzit urletele lupilor. A pornit în căutarea mea, îndreptînd toată echipa pe urmele lui. A găsit văgăuna unde căzusem şi a coborît la mine. Din păcate, însoţitorii lui au fost nevoiţi să rămînă la buza văii abrupte şi să privească neputincioşi la spectacolul sîngeros. Eu îmi pierdusem cunoştinţa din cauza frigului. Ringo m-a acoperit cu trupul lui, urlînd şi prevestind astfel că va începe o luptă pe viaţă şi pe moarte cu lupii. La iniţiativa lui Miron, toţi au început să încurajeze cîinele, strigînd din toate puterile: „Rin-go! Rin-go!”. Ce a urmat a fost o luptă de neînchipuit, Ringo reuşind să-i învingă pe cei doi lupi, sfîşiindu-le beregatele. Nici el n-a scăpat însă fără răni, pentru care a trebuit să fie dus la veterinar. Acum, la cîţiva ani de la această întîmplare, consider că pasiunea mea pentru munte era cam exagerată şi trebuie să recunosc că imprudenţa a pus în pericol nu numai viaţa mea, ci şi pe a celor care plecaseră să mă salveze. Amatorilor de excursii pe munte trebuie să le spun că, pentru o persoană singură, muntele poate fi, de cele mai multe ori, o capcană. Dar acum nu mai sînt singură, pentru că, tot vizitîndu-1 pe Ringo, m-am îndrăgostit de dresorul său. În cele din urmă, ne-am căsătorit, iar dragostea noastră este păzită cu străşnicie de Ringo, căruia îi vom purta o recunoştinţă veşnică.

TRAIAN TANDIN

Share |

Articol vizualizat de 2512 ori

21 Mai 2011