Enciclopedia „Tricolorul“ Fenicienii descoperă lumea (XII)

Cartagina îşi sacrifică fiii

Cînd Cartagina şi-a proclamat independenţa faţă de Tyros, Baal Hamon şi Tanit au devenit zeii oraşului. A început o perioadă sumbră în viaţa religioasă. Baal Hamon cerea sacrificii umane într-o măsură necunoscută pînă atunci. Istoricul roman Diodor scrie: „La început, sacrificau pe altarul zeului copiii celor mai de vază cetăţeni ai oraşului. Cu timpul, aceştia cumpărau copii în secret, pe care îi creşteau în acest scop şi apoi îi ofereau spre sacrificare. Odată, cînd s-a făcut o investigaţie, s-a descoperit că erau alţi copii care luaseră locul celor de drept. Fapta a fost condamnată, duşmanul a fost alungat în afara zidurilor oraşului. Fenicienii, credincioşi pînă la superstiţie, s-au temut cumplit că au supărat zeităţile străvechi. Pentru a obţine iertarea, au ales 200 de copii din cele mai nobile familii şi i-au sacrificat în public. Alţii, care au fost suspectaţi, au adus sacrificii de bunăvoie, astfel că au fost în realitate 300 de copii. În oraş exista o statuie a zeului Cronos cu mîinile întinse, dar cu palmele în jos. În momentul cînd erau puşi pe ele, copiii alunecau în hruba cu flăcări”. Sacrificarea copiilor în foc era larg răspîndită - lucru dovedit de descoperirile arheologice. Tophet, locuri sfinte unde se depuneau urnele cu rămăşiţele copiilor aduşi spre ofrandă în foc, au fost găsite în exteriorul tuturor aşezărilor cartagineze din partea vestică a Mediteranei. Mai tîrziu, oamenii au fost înlocuiţi cu animale, sacrificate pentru zeiţa Tanit, mult mai paşnică. Sinistrele obiceiuri ale cartaginezilor au fost consemnate în analele istoriei. După 2.500 de ani, istoricul englez Rollin îi descrie sumbru: „Cartaginezii au avut ceva sever şi sălbatic în comportamentul lor, superioritate şi trufie, un fel de cruzime, care a făcut să amuţească orice urmă de raţiune sau protest şi care a condus la excesele cele mai brutale”. Nici conducătorii militari cartaginezi nu au fost scutiţi de asemenea excese. După cucerirea oraşului grecesc Himera din Sicilia, în anul 409 î.Chr., ar fi fost sacrificaţi 3.000 de prizonieri. Şi totuşi, asemenea acte de cruzime nu erau o excepţie în Orientul Apropiat, patria iniţială a fenicienilor. Regele asirian Assurbanipal a recunoscut cu mîndrie, după o bătălie împotriva oraşelor feniciene din Palestina: „Am învins răsculaţii din Akko. Corpurile lor le-am atîrnat în jurul oraşului. Supravieţuitorii i-am adus în Asiria”. În anul 351 î.Chr., cînd Sidonul a fost atacat de suveranul persan Artaxerxes al III-lea (359 - 338 î.Chr.), locuitorii s-au închis în oraş şi i-au dat foc. Au murit astfel peste 40.000 de oameni. În Antichitate, sacrificiul uman nu era obişnuit numai la fenicieni. Şi profetul Ieremia se plînge de păcatele fiilor lui Iuda, care făceau altare de sacrificiu pentru a arunca în foc pe fiii şi fiicele lor, un obicei preluat de israeliţi de la cei din Canaan. La fel, Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-i ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.” (Geneza, 22, 2)

În cea de a doua carte a Impăraţilor se spune că poporul lui Israel „a făcut pe ascuns împotriva Domnului Dumnezeului lor... Şi-au făcut idoli, viţei turnaţi... Şi au slujit lui Baal. Au trecut prin foc pe fiii şi fiicele lor, s-au dedat la ghicire şi vrăjitorii şi s-au vîndut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, mîniindu-l” (17, 16). A trece prin foc - aceasta însemna moartea în flăcări în timpul unui ritual.

Noile ceremonii religioase s-au împămîntenit o dată cu nunta regelui Ahab cu Izabela, fiica lui Ethbaal, suveranul din Tyros. Fanaticul religios, iniţial mare preot al zeiţei Astarte, a ajuns pe tronul ţării printr-o crimă. Şi-a trimis fiica, împreună cu o suită de 400 de preoţi ai Zeului-Soare Baal şi 400 de preotese ale Zeiţei-Lună Astarte, la curtea lui Ahab. Noua regină din Fenicia a introdus la curte orgiile şi excesele de acasă, s-a spus mai tîrziu. A impus şi construirea unui templu la Samaria, închinat lui Ball Melkart. Copiii erau cel mai obişnuit sacrificiu pentru acest zeu. Ritul se baza pe ideea că micuţii neprihăniţi - cel mai scump lucru pe care îl aveau părinţii – sînt sacrificiul ideal pentru iertare şi că aceasta îi înduplecă cu certitudine pe zei. Plutarh spune că mama asista la sacrificiu fără a scoate vreun sunet sau oftat. Dacă plîngea sau ofta, îşi pierdea onoarea, iar copilul era oricum aruncat în flăcări. Copiii se sacrificau în fiecare an într-o anumită zi - înaintea unor acţiuni importante sau după nenorociri. Sunetele trompetelor şi tobelor acopereau vaietele. (Va urma)

HANS-CHRISTIAN HUF

Share |

Articol vizualizat de 1955 ori

19 Iul 2011