Despre războaiele personale” ale SUA şi scutul antirachetă românesc

Cum a ajuns România să fie zonă tampon” între SUA şi Rusia? Unde va duce toată tensiunea dintre cele două puteri din jurul scutului antirachetă? Povestea scutului antirachetă este surprinzător de scurtă. La 17 septembrie 2009, preşedintele SUA a anunţat că a luat decizia de a dezvolta un sistem de apărare antirachetă în Europa, pe o bază conceptuală nouă, menită să consolideze apărarea forţelor desfăşurate în teatrele de operaţii, precum şi pe aceea a aliaţilor, partenerilor şi a teritoriului SUA. La sfîrşitul lui octombrie, deja vicepreşedintele american Joe Biden discuta cu şeful Statului, Traian Băsescu, despre el. Oficialul american s-a declarat încîntat de deschiderea preşedintelui român în vederea participării la noul sistem antirachetă. Astfel, la începutul lui februarie 2010, SUA a invitat oficial România să participe la scutul antirachetă şi, pînă în mai 2011, au urmat 7 runde de negocieri şi consultări tehnice româno-americane. În septembrie 2011, cu mare fast, în presa română şi în cea internaţională, ministrul de Externe, Teodor Baconschi, şi secretarul de Stat american, Hillary Clinton, au semnat, la Washington, Acordul privind amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în România, la Devaselu, în judeţul Olt. După acest moment, acordul a fost dat pulicităţii. El stipulează atît că baza de la Deveselu rămîne în proprietatea şi sub jurisdicţia suverană a României, în timp ce Statele Unite vor avea autoritate exclusivă asupra operaţiunilor de acolo, cît şi că România şi SUA îşi impart costurile pentru bază. Toate sînt bune şi frumoase cînd este vorba de relaţia SUA-România, însă trebuie să luăm în calcul toate reproşurile Rusiei şi încercările ei de a fi şi ea parte din această operaţiune. Cum SUA nu au oferit nici o garanţie îndeajuns de mulţumitoare pentru Moscova că scutul antirachetă nu este îndreptat împotriva Rusiei, oficialii ruşi avertizează şi ameninţă, de cînd s-a semnat Acordul, că vor găsi o manieră să riposteze la nivel strategic şi militar. Astfel, preşedintele rus, Dmitri Medvedev, a şi anunţat săptămîna trecută că este posibil să ia anumite măsuri pentru distrugerea sistemelor de detecţie şi de control din cadrul scutului antirachetă al NATO. El a ameninţat că Rusia ar putea instala sisteme de rachete nucleare Iskander în enclava Kaliningrad, dacă Statele Unite vor continua să aplice fără concesii planul scutului antirachetă din Europa. Nu ar fi ceva ieşit din comun ca Rusia să procedeze aşa, în conditiile în care, în octombrie, Ucraina anunţase deja că este dispusă să contribuie la crearea scutului antirachetă european, dacă acest program este dezvoltat în cooperare cu Rusia. Să nu uităm că Rusia şi-a păstrat aproape majoritatea statelor din fosta Uniune Sovietică şi, probabil, acestea, pe modelul Ucrainei, ar sări în ajutorul ei pentru a construi un nou sistem anti-antirachetă. Pe lîngă Ucraina şi Rusia, nici colegii din UE, cîndva prieteni apropiaţi, francezii, nu au fost foarte încîntaţi de decizia României de a accepta construcţia scutului pe teritoriul nostru. Pentru ei, eficienţa scutului este îndoielnică şi se simt atraşi într-un război al americanilor mai mult decît al europenilor. Potrivit experţilor, scutul antirachetă este o premiză pentru un nou război rece şi o cursă a înarmărilor. Este adevărat că SUA au folosit pretextul că scutul este îndreptat împotriva unei acţiuni militare ofensive a Iranului, însă cît de înarmat este Iranul, să ajungă să bombardeze Occidentul? Se pune întrebarea dacă mişcarea SUA nu este mai degrabă una politică, de intimidare, decît una care ţine de securitate. Pe de altă parte, ce le sperie atît de mult? În plină criză economică, SUA investesc milioane de euro nu numai în construcţia sistemului, ci şi în menţinerea lui. Au fost şi încă mai sînt tentative de conciliere pe această temă între SUA şi Rusia, NATO şi Rusia, România şi Rusia. Toată lumea se preface că doreşte să o împace pe Rusia. Dar dacă privim global toate evenimentele internaţionale din ultima vreme, nu neapărat din ultimii ani, este atît de evident că Rusia şi SUA se poziţionează în toate problemele în mod diferit. Ele se află în tabere opuse în problema Iranului, a Siriei, a Palestinei. Pînă şi în contextul revoltelor din Libia au avut abordări diferite. Să nu uităm că de partea Rusiei, de cele mai multe ori, se află China. Cum să vedem acest tablou? Este un război între Occident şi Orient, în care România este la mijloc, fericită că are americanii de partea ei? Ea a arătat de atîtea ori că doreşte să poarte un dialog cu Rusia, însă aceasta din urmă aproape de fiecare dată, a luat-o peste picior. Problema se pune că România s-a plasat între o putere care se simte ameninţată şi vrea să-şi păstreze statutul de cea mai mare putere a lumii şi o alta, care şi-a pierdut acest statut şi nu acceptă că nu mai este bagată în seamă la luarea oricărei decizii de ordin militar.
Situaţia României este una delicată. Ea este prieten foarte bun cu SUA, însă e aproape vecină” cu Rusia. Deci, chiar dacă la nivel de securitate stăm cel mai bine acum, dacă Moscova îşi duce la bună aplicare planurile, noi este posibil să fim doar un pion” în războiul personal” dintre cele două puteri, care încă mai menţin atitudini de război rece şi care a fost început, cel puţin în legătură cu sistemul antirachetă, de SUA.
CORINA CRISTEA

de pe ziarul tricolorul

Share |

Articol vizualizat de 1046 ori

30 Noi 2011