Enescu și Mozart fără proiecții

0
201

Ultima lucrare a lui Enescu, cântată în ultima zi a Festivalului de către Royal Concertgebouw Orchestra, dirijor Tugan Sokhiev, a fost Uvertura de concert în La major, op. 32. Și am plecat fericit. Când ascult Enescu, mă purific de toată zgura din mine, mă eliberez, simt că mă înalț la cer. Și această lucrare, scrisă la bătrânețe, în 1948, conține toată magia enesciană, e plină de nostalgia „sunetului infinit”, de aceeași misterioasă tehnică a valului, care se formează și se sparge aproape în același timp. Orice focar sonor care se construiește, în următoarea mișcare se pulverizează. Și toată această urzeală este însăilată „pe teme populare românești”, cum se precizează în titlu. Piesa este un model de iuțire de sine, o prelucrare folclorică în viziune enesciană. Dar nu recunoști nici o melodie, nici o sursă populară, ca în Rapsodii. Ai putea crede că Uvertura este o nouă Rapsodie, dar nu e așa, fiindcă nimic nu este recognoscibil, deși apar ritmuri de joc sau de dor, toată lucrarea fiind o țesătură ingenioasă de sunete pentru a crea o armosferă spirituală deosebită. Modelul popular de factură rapsodică este transpus într-o cheie foarte personală, într-un balans de intenții melodice ce par a evoca o lume de vis. Toată învăluirea sonoră te duce cu gândul la isihasm, la o trăire eliberatoare.

Probabil că, în ultimă instanță, tocmai acesta și este scopul muzicii, să te rupă de contingent, să-ți ofere satisfacii spirituale, oaze de meditație, o scară spre Ideal. Așa percep eu și muzica lui Mozart. Care pare ca un șuvoi continuu venit dintr-un izvor pur, poate cea mai naturală muzică de pe pământ. Este profund organică, ne-am născut cu ea, cum ne-am născut cu iuțirea de sine. Totul pare firesc, natural, ai sentimentul că muzica e o joacă, că Mozart a fost înzestrat cu o ușurință de a compune îngerească. Nimic forțat, nici o crispare, totul curge, într-un ritm amețitor. Spiritul ludic este aici suprema artă.

La Ateneu, Festivalul „Enescu” s-a încheiat cu opera Don Giovanni (1787), cântată de Orchestra de Cameră din Basel, dirijor Giovanni Antonini, opera de concert cu elemente de regie, cu o trupă de cântăreți-actori formidabilă, care au folosit toate zonele libere ale scenei pentru a sugera actiunea vie, trepidantă, imaginată de libretistul Lorenzo da Ponte, colaboratoul cel mai apropiat al lui Mozart. Opera este subintitulată drama giocoso, un gen teatral mixt, care îmbină seriozitatea cu gluma, gravitatea cu comedia. S-a cântat și jucat în delir, implicând în joc și dirijorul, și ansamablul orchestral, care participa cu strigăte și râsete, instrumentiștii fiind și ei actori în spectacol. Vedete ale delirului scenic au fost Luca Pisaroni (bas-bariton), în Don Giovanni, și Alex Esposito (bariton), în Leporello, valetul lui Don Giovanni. Dar și ceilalți cântăreți nu s-au lăsat mai prejos, în special sopranele Miah Persson (Donna Elvira), Sylvia Schwartz (Donna Anna), Giulia Semenzato (Zerlina). Debordând de plină dispoziție, punând la cale mereu noi aventuri, Don Giovanni trece ca un tăvălug peste cadavre, ca și peste propria viață. Mozart l-a făcut să fie un super Don Juan. Cu alte cuvinte, pe scenă exista o paricipare totală, care a molipsit și sala. Au lipsit costumele și poate decorul, dar ni le puteam imagina în voie, fiindcă acest spectacol nu a avut parte de proiecții, satârul muzicii. Toate relațiile dintre personaje erau sugerate, suficient să-ți închipui orice quid-pro-quo, să-și faci propria regie în cadru.

Geniul lui Mozart se află aici în toată strălucirea. O istorie cunoscută, tema lui Don Juan, este tratată de Mozart cu un simț al spectatolului năucitor. Sigur, iureșul scenelor este inspirat din comediile lui Shakespeare, implicit din commedia dell’arte, dar Mozart adaugă ceva ce nu a mai fost imaginat de nimeni: O statuie vorbitoare, e vorba de Comandorul pe care îl ucide în prima scenă Don Giovanni, ca la sfârșit el să-și ia obolul, să se răzbune și să-l facă pe criminal să fie înghițit de flăcările iadului. E un final mefistofelic. Muzica pare ruptă dintr-un film de groază (ca scena din cimtir), cu accente de Requiem, e ca sabia destinului, fiindcă Mozart a brodat aici o tragedie pentru o țesătură comică, în care relațiile dintre personaje se încurcă precum niște ițe la un război de țesut. Vertijul relațiilor erotice este susținut de arii pe măsură, toate antologice, foarte cunoscute, foarte fredonabile. Opera este un șlagăr simfonic pe mai multe voci (soliste și corale). Această manieră a încurcăturilor erotice, sigur l-a inspirat și pe Woody Allen în comediile sale sofisticate. Opera a fost cântată în limba italiană, care i-a conferit o savoare deosebită, această limbă fiind ideală pentru a exprima spiritul ludic și erotic.

*

Ultimele zile ale Festivalului „Enescu” l-au avut rege, din toate punctele de vedere, pe Wolfgang Amedeus Mozart, pe Magnus Mozart, cum îl numea Rolando Villazón după ce termina de citit o scrisoare a lui Amedeus către tatăl său, Leopold, în spectacolul Scrisori și muzică („Allerliebster Papa”), de la Teatrul Excelsior, lecturi care au fost acompaniate de fragmente din sonatele KV 376 – 380 de Mozart, cu soliștii Maximilian Kromer (pian) și Emmanuel Tjeknavorian, care a cântat pe o vioară Costa originală, care i-a aparținut lui Mozart!

Evenimentul a făcut parte din Festivalul MOZART WEEK (Săptămâna Mozart), eveniment organizat de Fundația Mozarteum din Salzburg începând din anul 1956, care se ține în luna ianuarie (Mozart s-a născut pe 27 ianuarie). În perioada 2019 – 2023, acest festival este condus de tenorul Rolando Villazón, cel care a avut în festivalul enescian un recital minunat, de muzică spaniolă, cum am arătat anterior. Două evenimente au avut loc la Teatrul Excelsior, iar două la Ateneul Român. Am fost prezent la toate, ultimul dintre ele, un apogeu, fiind concertul oferit de Camerata Salzburg, în pauza căruia mi-am lansat și eu cartea IUȚIREA DE SINE. Dar concertul Cameratei a fost precedat de o expoziție foarte originală, cu imagini din vața lui Mozart, desene și fotografii, eveniment prezentat de dr. Ulrich Leisinger, director de cercetare la Funtația Mozarteum din Salzburg.

Dar finalul Festivalului a avut parte și de participarea, tot la Ateneu, a Orchestrei de Cameră Mahler, cu Mitsuko Uchida ca dirijoare și pianistă, care a cântat strălucit Concertele nr. 19 și 20 pentru pian și orchestră de Mozart, concerte de mare anvergură, copuse în 1784, într-o perioadă de efervescență crreatoare. Ca în ultima zi să ni se ofere opera Don Giovanni, un florilegiu de bucurie muzicală. Mozart, ceva magnific! Numai Enescu mi-a mai dat asemenea satisfacții!

Dar să revin la evenimentele din MOZART WEEK, care s-au desfășutat în zilele de 18-20 septembrie, două dintre ele suprapunându-se peste concertele de după-amiază de la Ateneu. La primul concert, am reușit să ajung, plecând de la concertul Orchestrei Naționale din Lille, după ce am stat la partea întâi, când s-a cântat Simfonia de careră pentru 12 instrmente de George Enescu și Concertul în Re major pentru vioară și orchestră de Brahms, dirijor Vlad Vizireanu, solist Sergey Khachatryan. Iar a doua seară am întârziat puțin la evenmentul de la Teatrul Excelsior, fiindcă a fost o concurență prea mare, Orchestra din Lille a prezentat opera Jeanne d’Arc au bûcher, cu Marion Cotillard în rolul titular.

Un cuvânt special vreau să acord musicalului The Four Ties, prezentat de ansamblul Les Sourds-Doués. Patru personaje evoluează pe scenă într-o continuă confruntare frenetică și energică. Ei explorează diverse lumi muzicale – de la clasică, la jazz, tango, klezmer, muzică de film etc. – totul ducând, de fiecare dată, la Mozart. Cei patru suflători francezi jonglează cu ușurință cu diversele stiluri, prin intermediul muzicii și al unei bune doze de umor. Este cheia în care și-au ales și numele de scenă „surzii talentați” (Sourds-Doués).

Ei au avut un program foarte dens, dar au cântat fragmente din piesele anunțate, fiindcă jocul lor scenic a prevalat, iar muzica se strecura printre momentele comice. Dar s-a cântat mult Mozart. Acest spirit se vrea reînviat. Am fost bucuros că am reușit să văd spectacolul trupei Cele patru cravate pentru Mozart, numiți așa, fiindcă cei patru instrumentiști poartă cravate portocalii de diferite mărimi. Ei sunt: François Pascal (clarinet bas), Nicolas Josa (corn), Pierre Pichaud (trompetă), Adrien Besse (clarinet). Iar spectacolul lor are titlul Musical brass & wood show / spectacol muzical de alămuri și lemne. Au cântat piese de Mozart, Astor Piazzolla, Ravel, Ray Chales și alții. Dar cum au cântat aceste piese? Într-o continuă mișcare, după un scenariu comic. Parcă eram la Festivalul Mozart de la New York, fiindcă trupa Surzilor se integrează perfect acestui model de festival bazat excluziv pe show. Iată că se poate și la Fesvialul „Enescu” să avem un show specific muzical, fără proiecții de nici un fel, ci numai cu elemente muzicale, teatrale și de pantomimă sau circ.

Deci tot Mozart îi inspiră pe artiștii și muzicineii contemporani, fiindcă el era și un mare bufon, un excelent dansator și om de spirit, de bufonate, mai ales de șotii. Ne încurajează să vedem așa ceva însuși Rolando, care și-a exprimat astfel intenția de director al „Mozart Week”: „Mozart dansa, lua parte la spectacole de pantomimă și la basluri mascarte, onora măncarwa și butura, ca și cum viața lui ar fi depins de ele. O să explorăm complexa personalitate a cratorului prin concerte și spectacole oroginale, ăn formatre noi, în care se asociază interpeeți reprezentînd cât mai mulkte arte”.

O declarație care trădează faptul că Rolando cunoaște ce se întâmplă pe mapamond, în special la Festivalul de la New York, așa cum am discutat cu el direct, fiindcă am avut șansa să stau la spectacol lângă el, să schimbăm câteva impresii, înainte de spectacol, căci în timpul spectacolului el a fost un spectator supradispus, răzând și apludând continuu.

Și avea de ce, fiindcă trupa Surzilor a ținut-o numai în șotii. Ei mimau surzenia, ca și orbirea, dar cântau excelent, deovedeau că sunt stăpâni perfecți pe instrumentele lor, pe care le foloseau ca pe niște jucării, cu multă dexteritate. Trupa a luat ființă în anul 2011 și numele este o aluzie la Surdoues, suprsadotați, într-adevăr, acești instrumentiști nu se laudă degeaba, mi s-au părut supradotați cu talent. Cântau, dansau, făceu glume, intrau într-un permanent dialog cu publicul, reușind până la urmă să rostească și câteva cuvinte pe romănește, ca anecdota numită „Părerea mea”, în care sala era invitată să pronunțe aceste cuvinte odată cu anumite gesturi comice. Este o expresie curentă la români, care, una-două, îți zic, „stai să vezi, părerea mea…”

Ei bine, astfel de șotii, fel de fel, au imaginat cei patru muzicieni, care s-au dovedit și buni actori, buni scamtori, buni trăitori. Sigur, spectacolul lor, o înșiruire de zeci de șotii, are și un scenariu mare care le include: clarinetistul este șeful grupului și, în funcție de toanele lui, cântă și ceilalți. Vorba ceea, tonul face muzica. Și toanele șefului sunt uneori foarte delicate, fiindcă descoperă și o cutie cu amintiri, cu jucării, cu fotografii de familie, cu amitiri funebre chiar (se cântă și piese funebre), dar și cu unele vesele. Dispariția șefului este un moment de derută, dar, în spiritul hocus-pocus al spectacolului, el reapare printr-o scamatorie și echipa se reface, își recapătă voia bună și ne cântă în incheire mai multe piese, cât țin aplauzele. Și s-a aplaudat din belșug. Apoi i-am cunoscut pe artiști, care își vindeau CD-urile. Erau scunzi de statură, ceva ciudat, parcă era frați cu hobiții din Stăpânul inelelor!…

Și acest show e pregătit să fie prezentat în primă audiție absolută la Salzburg, în ianuarie 2020, la Săptămâna Mozart. Dar iată că l-am putut vedea aici, la Festivalul „Enescu”, în avanpremieră! Este, desigur, meritul lui Rolando Villazón să-l aducă și la București, să creeze acest mini-festival Mozart de neuitat.

Păcat că autoarele proiecțiilor de la Sala Mare nu i-au văzut pe cei patru „Surzi”, să facă diferența, dacă sunt capabile să înțeleagă ce înseamnă să te pui în slujba muzicii și ce fac ele, omoară muzica. Șotiile celor partru nu făceau decât să-ți stârnească dorința de a-i mai auzi cântând din Mozart, Ravel (momentul Bolero-ului), piese de jazz, charleston, o piesă celebră, aria lui Mackie Șiș din Opera de trei parale de Brecht, ca și celebra „Titina” a lui Chaplin, adică un spectacol de muzică în spirit superior, unde ludicul a triumfat. Spiritul ludic al lui Mozart a existat pe scenă. Mozart era capabil să se urce pe pian, să sta cu capul în jos și să cânte „pe dos” la clape. Viața sa a fost plină de muncă și de ghidușerii. Și cei patru au reliefat acest spirit energic, cu salturi de la clasic la tango și muzică de film, jonglând cu ușurință între stiluri muzicale, incitându-i pe spectatori să „deschidă urechile”, cum zic ei în progamul lor manifest. Evident, ei mimează surzenia, multe gaguri provenind din acest defect, instrumentele cântând adesea anapoda, prin sunete nepotrivite, dezacrodate, dar până la urmă ei dovedesc că sunt capabili să se audă pe ei înșiși și să ne transmită o muzică acordată, coerentă.

Și mai trebuie spus că un rol important în spectacol l-a avut orga de lumini, care a funcționat pefect, plus fumigenele, în momentele când se crea o atmosferă de bar, de cabaret. Și sala Teatrului Excelsior a rezonat perfect. Are o minunată scenă, o sală de vis, creată de un mare artist român, actorul Ion Lucian, sala îi poartă numele. Mi-aduc aminte că m-am întâlnit acum vreo zece ani cu Ion Lucian în fața Teatrului Excelsior, care arăta dărăpănat rău, ca o magherniță, dar în care intraseră macaralele și buldozerele. Ce se întâmplă aici, maestre, l-am întrebat, iar se dărâmă un teatru și se face o gosoșerie? Nu, ai să vezi, zice. Am vândut terenul și clădirea unei bănci, care va reface totul din țâțâni, iar în mijlocul clădirii se va înălța teatrul meu, așa cum l-am visat eu. Într-adevăr, acest vis a devenit realitate! Teatrul este o bijuterie. Sigur, e o sală intimă, cu o capacitate de 180 de locuri, dar această intimitate îl face regal, îi dă valolarea elitistă de care treatrul a avut întotdeauna nevoie ca să trăiască, să reziste în fața tăvălugului numit „Cântarea României”, „Bucureștiul creativ” și allte emanții populiste.

Festivalul „Enescu” a mai avut în istoria lui recentă astfel de deschideri către spectacolul muzical-teatral, ba a avut și numereoase spectacole de balet clasic și modern. Iar ce au făcut „Surzii talentați”, se înscrie în aria mare a festivalurilor lumii, așa cum arată Festivalul Mozart de la New York.

Spre așa ceva ar trebui să se deschidă Festivalul „Enescu” dacă vrea să cucerească și alte categorii de spectatori. Dacă vrea să rămână cantonat numai la muzica clasică, trebuie să renunțe la tot ce este cârjă, la tot ce este adiacent și ostil muzicii. Proiecțiile realizate la operele prezentate de mari orchestre în primă audiție nu au nici o valoare estetică. Nu țin de artă. Acest experiment trebuie să înceteze. Sunt forme mult mai spectaculoase, mult mai atractive, iubite de public, realizate într-un limbaj organic, cum au dovedit „Surzii talentați”, ca și magnifica echipă care a prezentat Don Giovanni, nu soluții artificiale, cum s-a întâmpat la Peter Grimes et co. (7 rateuri uriașe!).

 

Grid Modorcea, Dr. în arte

loading...